2000 de semne zilnic

Zilele lui se scurgeau blege şi domoale, fiecare semănând cu cea dinainte şi lăsând loc pentru cea de după, în aşa fel încât îi era greu, la sfârşitul săptămânii, când lenevea un pic mai mult în pat dimineaţa şi încerca să facă bilanţul, să aşeze cutare întâlnire sau cutare eveniment (formula cu prudenţă cuvântul în cap), cutare „ispravă”, încerca el să neutralize, într-o zi sau alta. Toate se contopeau într-o pastă moale ca mierea şi toate alcătuiau, realiza el cu satifacţie, viaţa sa, aşa cum şi-o dorise: netedă, cu variaţii tematizate atent, supravegheată de el însuşi, dar şi de soţia sa sau mai curând de atenţia lui faţă de soţie, cu mici variaţii repetitive, care o făceau să semene cu o frază muzicală barocă. De vreo doi ani, se lăsase moale în propria viaţă ca într-un hamac şi se hâţâna cu ochii abia mijiţi, cu gura întredeschisă, cu dinţii lucind în soare şi, când cădea sub toropeală, cu un firicel de salivă curgându-i spre colţul bărbiei. Picotea veşnic tânăr, înfăşurat în cariera lui comodă, în lipsa de responsabilitate, în inconştienţa asta călduţă, de mai bine de trei ani. Şi îi era bine. Singurul bine pe care şi-l mai dorea, singurul bine pe care-l mai recunoştea ca atare. Îşi alegea până şi lecturile în aşa fel încât să nu îi zdruncine siesta continuă, să nu îi şifoneze cu vreun creţ suprafaţa plată a nervilor, epiderma bine întinsă a vieţii sale.

Pornea către birou în jur de 9, ca să se aerisească traficul, zâmbea în sine de satisfacţie când deschidea portiera maşinii sale puternice, cu tapiţerie de piele deschisă la culoare, când demara energic, pentru a frâna brusc la capătul străzii, când îşi alegea muzici lente, instrumentale, de cele mai multe ori alese la întâmplare, străbătea oraşul în 20 de minute şi ocupa locul special rezervat pentru el. Îşi mai admira încă o dată imaginea impecabilă, oglindită în propria imaginaţie, îşi aranja cravata, îşi controla luciul pantofilor şi intra în clădirea de birouri ale marii companii internaţionale cu mişcări sigure, fără nici un gest inutil sau parazit. Cel mai probabil, călca în de fiecare dată fix pe urmele pe care îşi desenase paşii cu o zi înainte. Acelaşi zâmbet, acelaşi salut adresat secretarei, aceleaşi replici, aceleaşi răspunsuri, după care se închidea în biroul său larg şi bine aerisit, unde lumina îi venea de peste umăr şi îşi aştepta cafeaua aşa cum un prunc aşteaptă să fie pus la sân. Deschidea computerul şi mai dădea o raită la secretariat, să vadă care e lista zilei. De cele mai multe ori, erau simple formalităţi, pe care nu el trebuia să le rezolve, era suficient doar să-şi dea acordul sau să amâne o decizie şi totul se suspenda.

Când era ceva fixat pentru prima oră a dimineţii, se simţea agitat. Nu avea rost să încerce să îşi scrie acum cele 2.000 de semne la care se obliga zilnic. Nu, nu avea de gând să scrie o carte, pur şi simplu se obliga să umple în fiecare zi de serviciu o pagină, ca un exerciţiu de dezmorţire a minţii, ca un fel de gimnastică de înviorare. Regula era ca nici o pagină să nu aibă vreo legătură cu alta precedentă şi să nu viruseze o alta. Executa cu mulţumire de sine acest tabiet, care nu avea nimic special, nu era profanat de nici o ambiţie artistică sau de vreun orgoliu de creator. Nu dispreţuia nimic mai mult pe lumea asta decât lipsa de simţ al realului pe care trebuie că o aveau cei care îşi iroseau timpul crezând că vor schimba ei lumea dacă îşi adună neputinţa între copertele unei cărţi. Era ceva pervers şi vulgar în dependenţa pe care mai toţi cei care se socoteau scriitori mărturiseau că o au faţă de scris. Nu, scrisul e o formă a neputinţei, o fugă, îşi zicea el, o fandoseală inutilă. Scrisul nu poate schimba nimic şi, mai ales, nu aduce nimic bun. Doar un nesimţit poate avea pretenţia ca ceilalţi să îl suporte în stângăcia şi abulia sa doar pentru că el scrie; doar un smintit poate să îşi forţeze familia să îi suporte crizele de ratare, dilemele şi, mai ales, zecile de ore de însingurare şi izolare în faţa paginii albe. Nu, el nu ar fi acceptat aşa ceva. Dar gestul gratuit de a scrie, mecanic în esenţa sa, i se părea nu doar un bun exerciţiu pentru creier (citise într-o revistă ceva despre beneficiile cititului şi ale scrisului asupra scoarţei cerebrale), ci şi o dovadă de superioritate, de dispreţ faţă de truda ridicolă a „scriitorilor”. Ştia el destui, văzuse multe la viaţa lui, până să se însoare şi până să se aşeze la casa lui. Toţi foştii lui colegi de facultate şi de cenaclu (da, mersese la un cenaclu în tinereţe, ba chiar citise odată nişte poeme care fuseseră prost primite) ajunseseră nişte rataţi, profesori printr-un orăşel din nord sau, în cel mai bun caz, alcoolici de cârciumă ieftină, trăind din iluzia unui vers sau, când aveau noroc şi ceva bani, a unui întreg volum de poeme.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi