Al. Zub, neobositul (III)

În seara zilei de 6 martie 1958, un tânăr şi strălucit absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Iaşi urca în trenul care trebuia să-l ducă la Bucureşti. Era o vizită scurtă, anunţată în pripăⁱ şi îşi luase cu el, pentru lectură cu creionul în mână, volumul lui Anatole France Grădina lui Epicur. Deşi îşi terminase strălucit studiile (cu prestigioasa bursă „Bălcescu”), fusese discret îndrumat către Institutul de istorie al Academiei, la facultate fiind opriţi colegi mai maleabili cu comandamentele politice ale timpului şi cu „dosare” mai bune. Era o vreme când amintirea brutalei intervenţii sovietice de la Budapesta, care a strivit încercarea de democratizare întreprinsă de Imre Nagy, era încă vie în memoria contemporanilor. Era un timp când regimul stalinist, demascat de Nikita Hruşciov în 1956, la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, se lupta să supravieţuiască transformându-se, asemenea unei creaturi extraterestre, într-o fiinţă nouă, un mutant cu chip neaşteptat, dar care să păstreze acelaşi miez criminal. În România, asasinul comunist Gh. Gheorghiu-Dej negocia, în mai 1958, retragerea trupelor sovietice din ţara ocupată, moment care va marca începerea unui astfel de proces de transformare a stalinismului autohton, inevitabil internaţionalist, într-un comunism naţionalist sui-generis, pe urmele utopiei lansate de Lucreţiu Pătrăşcanu şi care a fost apoi continuată de Nicolae Ceauşescu. În acest context se situa arestarea tânărului istoric, chemat de urgenţă la Bucureşti de conducerea Academiei şi coborât din tren de agenţii Securităţii, cu pistolul în coastă, la Ciurea.

Răpirea, ţinerea în arest fără mandat, percheziţiile şi anchetele violente s-au finalizat cu un proces public, care a durat trei zile, gândit ca o umilire a „duşmanilor de clasă”, în care cei câţiva absolvenţi de istorie şi filologie au fost condamnaţi la ani grei de închisoare pentru o faptă care astăzi ar părea hilară: au organizat la Putna, în 14 aprilie 1957, o sărbătoare dedicată aniversării unei jumătăţi de mileniu de la urcarea lui Ştefan cel Mare pe tron. Alături de câţiva colegi (Aurelian Popescu, Mihalache Brudiu şi Dumitru Vacariu), istoricul nostru a crezut de cuviinţă că marele domnitor merită un astfel de efort şi, cunoscând ceea ce făcuseră înaintea lor Xenopol, Eminescu, Porumbescu sau organizatorii sărbătorilor de la Putna din perioada interbelică, s-au gândit că ar fi potrivit un astfel de moment festiv care să celebreze finalul studiilor lor. Din nefericire, această idee le-a venit în timpul unei excursii în nordul Moldovei, organizată de asociaţia studenţilor, în chiar zilele Revoluţiei maghiare, din octombrie 1956. De aici, desigur, şi obsesia imediată a „complotului”. În rechizitoriul întocmit de procurorii comunişti, cei patru foşti studenţi erau învinuiţi că „intenţionau a se deda la acte huliganice, pentru a provoca răscoale în masă, lucru pe care nu l-au reuşit întrucât organele de stat au intrat în posesia acestor date şi în consecinţă au putut lua măsuri de prevenire”. Acuza extrem de gravă de „răzvrătire” a fost modificată pe parcursul procesului în „uneltire contra ordinii sociale” (celebrul art. 209 din Codul Penal) ceea ce a făcut ca judecătorii tribunalului militar să îi condamne „doar” la 10 ani de închisoare corecţională. (E pilduitor faptul că învinuitul nostru a putut admira, vreme de decenii, de la geamul biroului său de la Institutul de istorie, clădirea de pe strada Karl Marx – azi, desigur, Lascăr Catargiu – unde, alături de colegi, a fost condamnat pe nedrept şi umilit public.)

Întemniţat întâi la Iaşi (unde stăteau ciorchine la geam în căutarea oxigenului), a fost apoi trimis la Jilava, la Fortul 13. Munca silnică din Balta Brăilei, la Salcia, Stoeneşti sau Grădina, a însemnat un pariu al supravieţuirii cu boala de plămâni şi cu normele istovitoare, imposibil de atins. Apoi a fost Gherla, între 1960 şi 1961, unde, miraculos, a scăpat de „reeducare”, Luciu-Giurgeni şi, în fine, din nou Jilava de unde a fost eliberat, după şase ani şi două luni de temniţă, în baza graţierii prizonierilor politici, pe 16 aprilie 1964, la şapte ani, simbolici, de la sărbătoarea de la Putna de care se făcuse vinovat în ochii aparatului de represiune. A rămas neclintit în prieteniile din recluziune cu marii intelectuali cu care a împărţit blidul de zeamă de arpacaş şi paturile suspendate (câte patru, pe verticală!): Al. Paleologu, Sergiu Al-George, Al. Ivasiuc, Ion Varlam, Mihai Ursachi sau, desigur, Dumitru Vacariu, între mulţi, mulţi alţii. A supravieţuit, cu calm interior şi îndârjire ţărănească, în ciuda privaţiunilor şi umilinţelor, încercând să se bucure, copilăreşte, măcar de irizările soarelui din ţurţurii care înconjurau sacaua de apă îngheţată în viscolul Bărăganului.

Într-o carte tulburătoare, intitulată Tortura pe înţelesul tuturor (Eikon, 2017, cea mai recentă ediţie), colegul său de celulă, Florin Constantin Pavlovici, îi făcea acest portret: „Suferind de plămâni a făcut parte un timp din brigada de inapţi. Bolnavii nu ieşeau la dig, însă de muncă nu erau scutiţi. Cărau toată ziua cu spinarea lemne şi cărămizi de la debarcader sau dezghiocau seminţe de sorg, o treabă mai nesuferită ca toate. Lucrau ceasuri în şir în frig, stând în picioare, şi frecau măturile acelea antipatice până le sângerau palmele. Vindecarea unor maladii grave prin chinuirea trupului nu era un concept nou, însă administraţia lagărului îl aplica pe scară largă şi, din punctul ei de vedere, cu bune rezultate. Sandu nu se plângea. Supunerea corpului faţă de minte părea totală, în cazul său. Nu îi era foame, nu îi era frig, oboseala nu îl dobora. Duhorile bărăcii nu îl atingeau şi lăsa impresia că tratează murdăria din jur ca pe un mediu aseptic. Putea fi suspectat că se bucură chiar de luxul de a i se fi luat totul şi de a fi fost nevoit să umble îmbrăcat în zdrenţe. Ignorând privaţiunile, acestea îşi încetau existenţa. Când prietenii săi zăceau ca nişte obiecte abandonate, mortificaţi după ziua de muncă, Sandu găsea energia necesară să le repare o haină ruptă sau să le încropească din te miri ce cârpe o pereche de mănuşi. Avea mână modelată de bibliotecă, prin contactul permanent cu foile de carte; degetele lungi şi nervoase învârteau acul improvizat, de parcă ar fi ţinut între ele nu o sârmă grosolană, ci pana de caligraf a unui copist din alte vremuri. Când i-am admirat îndemânarea, s-a apărat ca de o laudă necuvenită. – Am câteva generaţii de tâmplari în familie. Modestia, simplitatea şi bucuria copilăroasă a inimii se armonizau cu tăria de caracter. Pe măsură ce i se accentua slăbiciunea fizică, forţa sa sufletească iradia. Trupul, unealtă fragilă şi străvezie, i se transformase într-un vehicul de unică folosinţă: aceea de a-i purta, asemenea unei monturi ieftine de inel, piatra preţioasa a intransigenţei morale. Dacă Securitatea l-ar fi ocolit şi l-ar fi lăsat liber, mulţi puşcăriaşi ar fi fost privaţi de un tipar de comportament impecabil. În persoana sa discretă, moralitatea era singurul lucru lipsit de discreţie. Devenit model fără să o ştie, el era, în grupul nostru de tineri, pe plan spiritual, arhontele care nu vrea să fie arhonte”ⁱⁱ.

La ieşirea din „patria fără cer”, toţi cei care îl cunoşteau în Iaşi i-au întors spatele, cazierul de deţinut politic atârnând fatidic de dosarul său de cadre. Ca urmare, era muritor de foame fiind salvat de un fost coleg de facultate devenit arheolog, Viorel Căpitanu, care l-a angajat zilier pe un şantier din Bacău. De acolo l-a pescuit inimitabilul director al muzeului judeţean, celebrul Iulian Antonescu, care a îndrăznit să-l angajeze ca muzeograf, poziţie din care a putut fi apoi transferat ca bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cu sprijinul directorului acesteia, Grigore Botez. Aici a putut să-şi dea cu voluptate drumul la pasiunea de o viaţă, studiul nesăţios, în acord cu versurile lui Vlahuţă, internalizate la Şendriceni şi devenite crez şi destin. De aici, de la lumina care nu se stingea niciodată în cămăruţa lui de bibliograf a plecat un parcurs de cercetare istorică început cu bio-bibliografiile sale celebre (imposibil de ignorat şi astăzi!) despre Kogălniceanu, Xenopol şi Pârvan care i-au permis să dea concurs la Institutul de Istorie pentru a-şi reocupa locul şi destinul cărturăresc întrerupte brutal de Securitate. Din 1969 până astăzi a rămas un reper de trudă, rigoare, dedicaţie şi profesionalism, de anvergură critică şi teoretică pentru instituţia Academiei care poartă numele inventatorului istoriei seriale, A.D. Xenopol, şi căreia ar trebui să i se spună pentru totdeauna „uzina vie” a lui Alexandru Zub. Neobositul.

ⁱInocent, profesorul Berlescu îi spusese că poate era vorba de oferirea unei burse de studii în străinătate!

ⁱⁱCitez din ediţia pdf, coordonată de de Lidia Vianu, pp. 136-137

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor