Ale lui Dumnezeu şi ale Cezarului

Prima este a celor care absolutizează ascultarea, prefăcând-o în supunere oarbă. Din frică, din comoditate sau din alte motive, aceştia încetează a se mai întreba care este voia lui Dumnezeu şi împlinesc milităreşte voia oamenilor. În cea de a doua extremă cad aceia care îşi caută voia şi se încred propriilor păreri. Din multa lor mândrie, ajung să judece pe ceilalţi, văzând păcate şi erezii acolo unde nu sunt decât închipuiri şi răstălmăciri.

Culmea e că ambele categorii invocă adesea un acelaşi pasaj noutestamentar: "Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22, 15-21). Cu mici diferenţe, acest dialog este relatat şi de ceilalţi doi evanghelişti sinoptici, Marcu şi Luca. Ceea ce înseamnă că se atinge aici o învăţătură esenţială pentru mântuirea noastră.

Pentru cei ce absolutizează supunerea, cezarul devine tot un soi de dumnezeu. Ceilalţi, din extrema opusă, Îl reduc pe Dumnezeu la ipostaza unui cezar (sau ţar?!), un împărat peste cele lumeşti. Fiecare mută limita unde îi convine. Unii sunt prea conectaţi la cele ale lumii şi pierd reperele cereşti. Ceilalţi, în zborul lor nesăbuit către cele înalte, se trezesc că se află, de fapt… în aer!

În fond, lucrurile nu sunt deloc complicate. Mântuitorul rezolvă dilema printr-un recurs la "principiul proprietăţii": "cele" aflate în discuţie ale cui sunt? Banul de dajdie era al Cezarului. Trebuia dat acestuia, conform legii imperiale. Cum se întâmplă şi astăzi, când plătim impozite cu monedă emisă de stat. Dar Sfânta Împărtăşanie, de exemplu, a cui este? Evident, a lui Dumnezeu. Înseamnă că actul cuminecării nu intră în sfera de competenţă a cezarului/ statului. Reglementările care vizează aspecte civile, economice, sanitare etc. sunt din "ograda" cezarului şi creştinul este îndemnat să le respecte. Nu la modul absolut, desigur, ci până în momentul în care ele ar aduce atingere adevărurilor de credinţă. Avem sfinţi trecuţi în calendar, precum marii mucenici Gheorghe – purtătorul de biruinţă şi Teodor Stratilat. Aceştia au slujit unor împăraţi păgâni, închinători la idoli şi persecutori de creştini, până în clipa în care li s-a cerut să se lepede ei înşişi de credinţă. Atunci s-a atins limita ascultării de puterea lumească.

Pe Iisus, acum două mii de ani, o parte dintre iudei au vrut "să-L ia cu sila, ca să-L facă rege" (Ioan 6, 15). Nu a primit, ci S-a dus "în munte, El singur". A acceptat osanale şi primire împărătească doar când a intrat în Ierusalim şi doar pentru că venea "spre patima cea de bunăvoie". A dovedit că putea să preia oricând puterea lumească. Dar nu a făcut-o, pentru că El nu a venit ca să ne conducă prin forţă, prin constrângeri exterioare, ci să ne cucerească lăuntric, prin iubire jertfelnică. Metodele lui Dumnezeu sunt diferite de ale cezarului. E nevoie de o dreaptă socoteală pentru a distinge între ele, un discernământ care nu se poate dobândi decât prin mijloace duhovniceşti. Iar ceea ce trăim în aceste vremuri de criză ne ajută să cernem inima noastră. Să ne scuturăm de închipuiri şi de falsă râvnă, dar să ne şi trezim din amorţeală şi din comoditate. Să-L aducem pe Dumnezeu în viaţa noastră, nu în disputele noastre. Dumnezeu este Persoana cu care intrăm în comuniune, nu argumentul invocat pentru a desfiinţa pe cineva. Numele Lui să fie pe buzele şi în mintea noastră, iar nu în sloganuri sau amestecat în sudalme.