Alta ar fi fost istoria Rusiei!

Fiecare secvenţă din istoria secretă a Rusiei e însoţită de reflecţii filosofice demne de marii cugetători ai lumii. Nici nu ştii în care gen literar să încadrezi această carte unică: epopee tragică, roman de investigaţii, frescă istoriografică! Am fost atras în special de anii cruzi ai ctitoriei Puterii sovietice şi ai Războiului civil. Tot ceea ce învăţasem până atunci din opera istoricilor de curte – aproape singurii accesibili – s-a năruit. La sfârşitul Războiului civil şi ca o consecinţă a lui, o foamete cumplită s-a abătut asupra bazinului Volgăi. Despre aceasta, istoricii sovietici nu au scris decât două fraze. Doar nu cadra să pui în cununa învingătorului aşa ceva. A fost o foamete cruntă, până la canibalism. Şi pentru că foametea nu înfrumuseţează imaginea despre revoluţie, ea trebuia uitată. Cum s-ar mai fi putut împăca revelarea adevărului cu propaganda întreţinută de bolşevici, care punea cauzele oricărei foamete în seama chiaburilor? Un minim efort istoriografic cinstit ar fi descoperit că în conformitate cu Pacea separată de la Brest, cerealele ruseşti, chiar şi cele din regiunea bântuită de foamete, se scurgeau spre Germania Kaiserului. Dar Rusia nu mai avea grai să protesteze. După oamenii de rând şi-au pierdut graiul şi istoricii. Ori l-au ajustat optimismului revoluţionar oficial şi obligatoriu. Adevărului i-au străpezit dinţii vreme de 70 de ani, aşteptându-l pe Soljeniţîn să-l rostească: locuitorii de pe Volga şi-au mâncat copiii pentru că bolşevicii au cucerit puterea prin violenţă şi au declanşat Războiul civil. Asta da, cruzime!

În acei ani, bolşevicii au avut o revelaţie despre cum pot fi obligaţi oamenii bisericii să-i hrănească pe înfometaţii de pe Volga. Calculul era simplu. Aceştia nu pot refuza, întrucât sunt creştini. Dacă refuză, vor fi răspunzători de foamete, iar regimul va avea pretext să distrugă biserica, adică exact ceea ce Lenin şi acoliţii urmăreau. Dacă acceptă să predea obiectele de cult pentru a fi topite în lingouri şi vândute imperialiştilor, tot bolşevicii câştigă întrucât vor fi curăţit bisericile. În această situaţie, guvernul bolşevic îşi întregea rezervele valutare.

Dar biserica nu era străină de suferinţele oamenilor. Încă de la începutul foametei, patriarhulTihon a creat comitete pentru ajutorarea înfometaţilor. Însă acestea au fost desfiinţate de bolşevici, iar banii confiscaţi, întrucât acţiunea bisericii submina dictatura proletariatului. Atunci patriarhul le-a cerut ajutor Papei de la Roma şi arhiepiscopului de Canterbury. Dar şi această tentativă a fost anihilată, întrucât numai Puterea sovietică putea trata cu străinii.

La finele anului 1921 Puterea bolşevică a propus bisericii să sacrifice pentru înfometaţi odoarele bisericeşti, însă nu toate, ci numai cele care nu aveau regim de folosire canonică. Neaşteptată bunăvoinţă! Patriarhul s-a învoit, iar puterea a plusat, decretând că ofrandele vor fi benevole. Curtenitor, patriarhul a trimis o epistolă către parohii, în care le permitea să predea obiectele neesenţiale pentru serviciul divin. Dar puterea are calculele ei şi de teamă că gestul său ar putea fi privit ca un compromis ce ar atrage amorţirea vigilenţei proletariatului, a decretat în februarie 1922 confiscarea tuturor obiectelor de preţ în beneficiul înfometaţilor. Patriarhul a încercat o negociere, dar nefiind nici măcar primit de către Kalinin, a difuzat o proclamaţie în care a etichetat decretul bolşevic drept o blasfemie. Ziarele bolşevice au început imediat prigoana împotriva patriarhului şi a bisericii, învinovăţindu-i că sugrumă înfometaţii de pe Volga. Patriarhul revine, precizând că va oferi totul pentru cei suferinzi, considerând doar confiscarea violentă o blasfemie. În martie 1922 se ajunge la o nouă înţelegere între părţi, convenindu-se ca potirele şi ferecăturile preţioase să fie topite în lingouri în prezenţa credincioşilor. Peste doar două zile bolşevicii se răzgândesc şi decid că nu primesc ofrande din partea „păstorilor procleţi” şi a „prinţilor bisericii”; ei iau totul, nu tratează cu nimeni, întrucât totul aparţine puterii. Încep confiscările violente şi curând procesele ecleziastice. Putrerea bolşevică avea nevoie de spectacol, de sânge şi de inamici. Deci toată negocierea fusese o farsă sinistră.

Procesul ecleziastic are loc între 26 aprilie şi 7 mai, la Moscova. Sunt 17 acuzaţi învinuiţi de răspândirea manifestului patriarhului. În fond, precizează Soljeniţîn, acuzaţia era mai importantă decât predarea ori nepredarea obiectelor de cult. Miza adevărată era distrugerea bisericii. PatriarhulTihon este chemat în calitate de martor şi nu de acuzat, de teama unor gesturi de solidaritate, luând asupra sa întreaga vină a răspândirii manifestului. Însă preşedintele completului de judecată – un tânăr de 23 de ani – nu se lasă înduplecat, supunându-l unui rechizitoriu provocator. Consideraţi că Puterea sovietică a fost incorectă când v-a cerut predarea obiectelor? Patriarhul confirmă, ceea ce îi dă preşedintelui curajul să pluseze: legile statului sunt obligatorii pentru dumneavoastră? Patriarhul răspunde: da, dacă nu contrazic regulilor credinţei. Răspunsul este firesc pentru un  ierarh creştin care a înţeles să urmeze învăţătura Mântuitorului: dă Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! Pare atât de simplu, şi totuşi, în dictatura bolşevică orice autoritate a lui Dumnezeu trebuia anulată, iar odată cu aceasta, biserica şi demnitatea umană.

Concluzia lui Soljeniţîn cade, tulburător, ca o ghilotină: „Ei, dacă toţi ar fi răspuns aşa! Alta ar fi fost istoria noastră!” Cu alte cuvinte, dacă toţi ar fi înţeles că regulile credinţei sunt sacre şi deci nesupuse negocierii cu puterea seculară, nici o putere trecătoare nu ar reuşi să umilească oamenii, să-i înrobească şi să-i distrugă. De la Dostoievski încoace poate nu s-a rostit un gând mai autentic şi mai adânc creştin despre rostul omului în istorie. Mizele mari ale istoriei stau în opţiuni/alegeri ferme. „Alta ar fi fost istoria Rusiei!” Cine ştie, poate nici acest război crunt şi absurd purtat împotriva Ucrainei.

Sunt înclinat să pariez pe cugertul lui Soljeniţîn, incontestabil unul din marii filosofi ai istoriei şi una din cele mai responsabile conştiinţe tragice ale timpului nostru. Fără Dumnezeu oamenii devin simple instrumente în mâna unui destin păgân, crud şi implacabil. Asta am înţeles eu din lectura lui Soljeniţîn.

Mihai Dorin este istoric şi publicist