Artă, domnule, artă!

Când eram eu elev, lumea se împărţea în două: rockeri şi depeşişti. Rapperii au apărut mai târziu şi oricum erau în altă clasă. Să fii rocker presupunea să ştii multe chestii, formaţii, curente, stiluri şi chiar să poţi cânta, cât de cât, la chitara electrică. Prin urmare, am ales sâ fiu cu depeşiştii, care erau mai primitori, aveau o discografie limitată la dispoziţie şi nu cereau cine ştie ce abilităţi muzicale. Mai târziu, prea târziu însă, am învăţat să dansez ca Dr. Alban şi am depăşit, prin deconstrucţie, opoziţia ideologică dominantă.

Nu ştiu dacă noua muzică, cea care adună sute de mii de oameni la Untold şi umple cu comentarii ziarele şi Facebook-ul, ar fi avut succes pe vremea mea. Oricum, dacă ne prindeau atunci părinţii ascultând-o, cerul copilăriei noastre fericite se umplea de fulgere, iar numărul de probleme la matematică pentru vacanţă se tripla. Dar chiar dacă nu ne prindeau, nu cred că muzica asta ar fi creat mare vâlvă. Cred că generaţia mea chiar nu avea de gând să facă praf universul, de droguri nu prea ştiam, iar teza la matematică era mai înfricoşătoare decât malversaţiunile statului paralel sau decât uneltirile meschine ale corporaţiilor.

Se pare că lumea s-a schimbat şi e nevoie de mai multă revoltă, înjurătură şi zgomot. Gheboasă (nu ştiu de unde vine numele, dar nici nu mă obosesc să caut – „de la culegerea de matematică a lui Gheba”, sună spectaculos o memă de pe Facebook) le zice ca la uşa cortului, iar mulţimea este în delir. Aflu că a mai cântat până acum şi în alte locuri, unde adolescenţi (şi părinţi!) au chiuit la fel, chiar în mijlocul unor selfie-uri. M-am simţit inactual şi retrograd că nu am ştiut de acest fenomen. Mai ales că specialiştii au început, în ultimele zile, să analizeze şi să comenteze. Aşa că m-am pus pe citit. „Stadiul actual al cercetării”, cum se spune în cercetare, îţi taie respiraţia. Criticii culturali descoperă copilăria nefericită a autorului într-o societate ostilă care este sublimată în revolta lirică de pe scenă; esteţii, dimpotrivă, cred cu tărie în autonomia artei şi cer arderea în piaţa publică a împricinatului. Toleranţii spun că nu trebuie interzisă… „arta”, oricum ar fi ea; intransigenţii apără neclintiţi limitele libertăţii de exprimare. O parte dintre educatori, cei grijulii, sunt îngrijoraţi de ceea ce vor ajunge copiii care ascultă obscenităţile de pe scenă; cealaltă parte, pesimiştii, spun că muzica asta există tocmai pentru că generaţiile actuale sunt căzute în prăpastie.

Nu mai ştii ce să crezi şi nici ce să spui. Toate posibilităţile argumentative şi toate poziţiile teoretice au fost deja aduse în luptă. Ce mai rămâne de făcut? Să faci distincţii metodologice. Complet subiective, ca participare la dezbatere.

Dacă Gheboasă cântă (muzică, adică): atunci este vorba despre o muzică foarte proastă: o imitaţie, în care o înşiruire de cuvinte porcoase fără arhitectură sintactică spune o întâmplare cu mafioţi de mâna a şaptea, pe o linie melodică de pickhammer care sparge asfaltul. Facilă, uşor de ţinut mine şi de fredonat cât scuturi covoare. Fără originalitate, fără dram de cunoaştere muzicală sau măcar inovaţie coregrafică.

Dacă Gheboasă nu cântă (mai plauzibil!), ci face atmosferă: atunci este greu de înţeles ce fel de atmosferă sau senzaţie caută publicul. Când pe scenă se spun lucruri necuviincioase despre fete, fetele din public se bucură. Poate cred că nu e vorba despre ele. Când e vorba de puşcărie, toată lumea chiuie. De droguri, nu mai vorbim. Aşadar, o atmosferă „incendiară”, cum s-a spus, la înghesuială şi căldură, bătând cam aceleaşi ritmuri timp de o oră şi fredonând chestii interzise. „Atmosfera” seamănă mult cu o ieşire la Fight Club sau, mai tradiţional, cu o „răcoreală” după o zi de muncă la câmp.

Dacă Gheboasă nu face nici una, nici alta, ci face bani: atunci îi iese. Are urmăritori, e chemat la emisiuni şi „lucrează pe PFA”. Dar asta e altceva. Bani ies din mai multe lucruri, de la vândut pepeni la pescuit oceanic. Scena din faţa publicului îmi pare a fi un loc în care intră în joc şi alte intenţii, în afara celor financiare. De exemplu, să fii mai bun decât alţii din breaslă, să te perfecţionezi, să îţi înţelegi mai bine meseria. Doar publicul îmbătat de cuvinte porcoase, cât o fi el de numeros, nu ajunge.

Nu ştiu cum o fi la Untold cu „noua muzică”, dar sunt foarte curios cum arată disputele actuale, de soiul celor pe care le purtam noi atunci, depeşişti, rockeri şi rapperi. Cam ce argumente se mai aduc? Şi cum au loc audiţiile?