Ca nuca-n perete

Multe expresii nu prea au sens, dacă le analizezi mai în detaliu. Cum e şi cea din titlu. Cam ce ar fi în neregulă când arunci cu o nucă în perete? Ce se poate întâmpla? E vorba despre sunetul pe care îl face, despre eventuala zgârietură ce rămâne în urmă pe vopsea, ori pur şi simplu despre inutilitatea gestului? Dacă arunci cu o nucă în perete, şansa de a o sparge e destul de mică, aceea de a dărâma peretele este zero, deci e o mişcare fără rost. Aşadar ăsta e sensul expresiei: un lucru făcut fără sens, picat la momentul nepotrivit şi în locul în care nu trebuie.

Aceeaşi logică nu s-ar aplica însă şi la expresia „de bună seamă” care a căzut la proba de anul acesta de la bac şi pe care aproape 90% dintre elevi nu au nimerit-o. Ce analiză logică poţi să faci unor cuvinte pe care nu le poţi transpune în realitate aşa cum se putea face cu nuca şi peretele? Ce treabă poate să aibă cuvântul „seamă” cu bun sau rău? Niciuna. Dacă adaugi şi faptul că această expresie nu poate fi întâlnită deloc în mass media actuală, pe site-urile de socializare, în vorbirea de zi cu zi, era firesc să rămână un mister pentru cineva care nu a citit literatură din secolul 19, 20 (pentru cei mai vechişori „XIX, XX”). E clar că numai acolo se putea întâlni o asemenea bazaconie. Asta însă nu e o scuză, dragi elevi, un examen la limbă şi literatură presupune cunoştinţe literare şi lingvistice vaste, de bună seamă…

Revenind la nuca în perete care, am stabilit, caracterizează plastic o acţiune total nepotrivită la un anumit context, una inutilă, care nu aduce niciun rezultat, cel puţin unul relevant, ca o glumă porcoasă spusă în biserică, am observat de ceva vreme pe la televizor o tendinţă cel puţin stranie de a face o concesie cu orice preţ anumitor categorii sociale, etnice, sexuale şi altele asemenea pentru a se încadra în veşnica amintita şi penibila corectitudine politică, chiar dacă pică exact ca nuca în perete.

Chiar era o glumă undeva, probabil pe un site de socializare, care spunea că în ziua de azi e foarte greu să mai întâlneşti reclame în care să apară doar bărbaţi sau doar femei, doar oameni albi sau doar negri, ci numai şi numai amestecaţi ca să se respecte cu sfinţenie regula reprezentativităţii, a diversităţii, a parităţii.

Într-o reclamă la o bere românească, de exemplu, nu-i zic numele, făcută într-un cadru montan, cu sălbăticie, cerbi, apare o femeie care bea şi ea cot la cot şi se fotografiază cu camarazii ei de băutură, bărbaţii. Ce, n-are voie, ar zice unii? Ba da, doar că, na, e ca nuca-n perete…

În ultimul film Jurrasic Park (2022) eşti ţinut ca spectator în suspans de acţiunea extrem de intensă, de schimbările cu totul neaşteptate, de perspectiva mereu schimbătoare, eşti stăpânit de sentimente de groază, bucurie explozivă, tensiune. Dar într-un moment de încordare maximă, când două personaje principale (Owen şi Kayla) tocmai scăpaseră din ghearele unui velociraptor feroce care ţâşnise dintr-un lac îngheţat şi clănţănea continuu din colţii ascuţiţi, gata să smulgă carnea de pe oricine, se întâmplă un moment halucinant. Refugiaţi într-un lift de frica bestiei şi pregătindu-se pentru o nouă rundă de urmăriri şi teroare din partea dinozaurilor, exact în acel moment când toţi eram cu sufletul la gură, Kayla, o negresă sexy cu părul mereu făcut în cârlionţi perfecţi, buze cărnoase, piele sclipitoare, ochi alunecoşi, pilot de avion şi luptător înnăscut, îi zice o replică lui Owen referitoare la iubita lui, pe cât de neaşteptată, pe atât de nepotrivită la întreg contextul respectiv care te smulge cu totul din film şi te duce în cu totul alte zone, lăsându-te mască:

Kayla: Chiar o iubeşti, nu?

Owen: Da.

Kayla: Înţeleg. Şi mie îmi plac roşcatele…

Mă uitam alături de copii la film şi îmi amintesc că am început să râd ca un tâmpiţel încercând în zadar să umplu momentul de linişte stânjenitoare ce se aşternuse în cameră. În mod normal, după o replică asemănătoare ar trebui să se oprească filmul şi să înceapă altul dedicat vieţii intime a personajului Kayla, despre ce fel de relaţii are ea cu roşcatele şi tot aşa mai departe. În niciun caz nu poţi să revii la dinozauri. Ce legătură are una cu alta? Ai schimbat cu totul subiectul! Ai aruncat cu nuca-n perete! Şi totuşi Hollywood-ul a reuşit. A stricat un moment şi a trecut lejer mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au bifat o intervenţie pentru comunitatea LGBTQ+, ca să fie şi ei mulţumiţi şi gata, treaba merge.

Aşa au ajuns să se facă în ziua de azi operele de artă, prin concesii. Dacă te pune naiba să scrii, să compui, să pictezi ori să faci filme doar despre ideile, inspiraţiile şi principiile tale, fără să ţii cont de reprezentativitate, diversitate, paritate, fără să bagi măcar o scenă, o replică, o imagine cu ceva care să se treacă pe lista de înfăptuiri ale vreunui grup de activişti (MeToo, Black Lives Matter, LGBTQ+ etc.), n-ai să ai nicio deschidere nicăieri, nimeni n-o să-ţi accepte lucrarea, n-o să-ţi facă reclamă, n-o să te finanţeze, nici măcar n-o să se uite la ea, nimic. În schimb, poate să fie cea mai stupidă înşiruire de cuvinte, sunete ori imagini, dacă atinge punctele amintite, va fi acoperită de glorie.

Apropo de filmul amintit mai sus, am înţeles că e cel mai prost din toată seria, şi nu e doar părerea mea, ci una a specialiştilor. Pur şi simplu e scris prost. Dar s-au punctat nişte chestii, asta era mai important decât calitatea filmului în sine…

Înţeleg lupta pentru a demonstra că eşti mândru de ce eşti cu adevărat, de a milita pentru nişte drepturi, de a încerca o răzbunare faţă de nedreptăţile făcute în trecut, dar nu văd relevanţa subiectului băgat cu forţa pe gât oriunde şi oricând. E pur şi simplu o sacrificare a calităţii în beneficiul unor probleme sociale care nu ar trebui să intervină în artă.

S-a vrut neapărat ca în noul film despre Cleopatra aceasta să fie negresă, deşi istoria zice că nu era. Care e până la urmă relevanţa acestei forţări de lucruri? A devenit filmul mai bun dacă s-a denaturat adevărul de dragul diversităţii? Înţeleg că dacă s-ar face un film despre Nelson Mandela, rolul acestuia ar putea fi jucat de un actor caucazian ori asiatic, şi totul ar fi ok? Ce relevanţă mai are adevărul atunci?

Pe un site de ştiri cunoscut, în rubrica dedicată războiului din Ucraina, apăruse la un moment dat un articol despre un cuplu de lesbiene fugite din calea războiului care s-au căsătorit undeva în Regatul Unit. Atât de importantă era această ştire, încât a trebuit să apară alături de altele despre ofensive şi contraofensive ale părţilor beligerante, despre atacuri cu rachete, mii de militari şi civili morţi în bombardamente, despre distrugeri inimaginabile. Miile de alte familii heterosexuale, cu toate problemele lor, zic eu mai grave decât o căsătorie oarecare, exilate şi ele în cine ştie ce alte ţări nu aveau loc la ştiri, dar fericitul cuplu de necunoscute, scăpat de urgia bombardamentelor era o ştire bună de publicat. Bravos naţiune, halal să-ţi fie!

Briscan Zara este scriitor şi publicist