Carte cu parte

Reamintesc că imaginea plină de vigoare, unică în specificitatea ei care a sensibilizat marile spirite ale culturii româneşti, aflată astăzi în curs de desfigurare cu râvne demne de ţeluri mai bune, are un potenţator inedit de pe la începutul secolului nouăsprezece, un decret domnesc de oprelişte. Fiii boierilor moldoveni nu aveau voie să studieze în Franţa sau Italia, ţări considerate bolnave din cauza ideologiilor revoluţionare ale vremii. Prin urmare tinerii studioşi s-au reorientat spre Germania sau Austria unde rigoarea, continuitatea tradiţiei, conservatorismul şi spiritul comunitar sunt mai puternice. Deschiderea spirituală, capacitatea de previzionare căpătate în aceste spaţii culturale, s-au regăsit în imaginea oraşului şi identitatea cetăţenilor lui. Spuneam, nu demult, că la sfârşitul veacului nouăsprezece oraşul dispunea de un regulament de urbanism uimitor de coerent, de armonios, de simplu şi de eficient, dar şi de forţa administrativă de a-l face respectat. În acelaşi timp, Iaşul a beneficiat de mari personalităţi în toate domeniile vieţii social-culturale pentru care cultura germană a fost definitorie. Ele au dat conţinut real sintagmei de capitală culturală a României. Sunt vremuri trecute. Calitatea resurselor umane locale s-a diminuat până la nivelul aproape irecuperabil din zilele noastre. Procesul este vizibil într-un loc inedit din perspectiva unui număr semnificativ de cărţi constituite, până nu demult, în biblioteca din biroul arhitectului şef. Imaginaţi-vă, arhitectul şef avea pe vremuri o bibliotecă cumpărată cu banii publici!

Optzeci şi cinci la sută din cărţi, foarte frumos legate, cu desene şi proiecte de arhitectură comunală erau venite din editurile pariziene. Se găseau în ele proiecte model pentru nevoile oraşului, mobilier urban diversificat, exemple de amenajări urbane. Puteai învăţa principii de amplasare şi organizare a spaţiului, dar aflai şi mulţime de detalii constructive dintre cele mai potrivite şi necesare administrării oraşului. De altfel toate oraşele fostului regat au „suferit” această influenţă culturală franceză căpătând o atmosferă specifică, prietenoasă cu oamenii. Fântânile, cişmelele, băncile, stâlpii de iluminat, reclamele, împrejmuirile, chioşcurile, pavilioanele, afişierele, culminând cu amenajările de la Râpa Galbenă confereau Iaşului nobleţe şi confort.

La sfârşitul secolului trecut am iniţiat un proiect complex de reabilitare a străzii Lăpuşneanu. Un aspect important al proiectului îl constituia refacerea, reinterpretarea întregului set de mobilier urban de influenţă franceză, dar, trebuie precizat, cu sesizabilă identitate locală. Proiectul propunea realizarea unui atelier capabil să producă nu doar pentru nevoile oraşului Iaşi, dar pentru toate oraşele din vechiul Regat. Reuşisem atunci, cu ajutorul unui designer de specialitate să reproiectez setul complet de mobilier urban similar celui din perioada antebelică. Ba chiar într-una din zile l-am prezentat unei delegaţii puternice de funcţionari publici, în frunte cu primarul unui oraş francez care tocmai se înfrăţise cu Iaşul. Au fost impresionaţi de vechile interferenţe culturale cu caracter atât de concret şi şi-au declarat disponibilitatea de a cumpăra pentru oraşul lor asemenea mobilier dacă va ajunge să fie realizat la Iaşi.

Proiectul avea în vedere utilizarea acestui mobilier în spaţiile cu specific istoric, urmând ca celelalte zone ale oraşului să fie înnobilate cu creaţii potrivite, contemporane, fiecărui loc în parte.

Desigur, proiectele de tipul acesta par minore în raport cu marile probleme de dezvoltare şi administrare. Nu se poate nega însă realitatea că farmecul unui oraş este dependent şi de calitatea plastică şi funcţională a spaţiilor publice bine definite.

Cam zece la sută din bibliotecă erau cărţi în limba rusă venite în biroul arhitectului şef de la Moscova, în perioada stalinistă. Ele nu au apucat să producă mari influenţe în spaţiul public ieşean. Era şi greu să te contaminezi aşa repede fără cunoaşterea şi acceptarea culturii ruse. Oricât de agresivă a fost încercarea de impunere a ei, este limpede, nu s-a lipit de sufletul nostru. Semnificativ mi s-a părut că schimbarea orientării cu o sută optzeci de grade nu a avut ca efect distrugerea cărţilor venite de la Paris, ele au rămas cuminţi în bibliotecă, mărturie a unei fructuoase interferenţe culturale. Să remarcăm că în afara bloculeţelor de influenţă rusească de pe strada Elena Doamna, rămase fără potriveală într-un spaţiu care îşi caută în continuare caracterul şi cele din strada Păcurari cu valoare urbanistică integrată cu succes spiritului locului, nimic important nu s-a întâmplat în Iaşi pe filieră rusească. Există o singură excepţie. Ea merită discutată în alt context. E vorba de neoclasicismul ieşean.

Restul cărţilor, în proporţie de cinci la sută, sunt din perioada imediat următoare destalinizării. Atunci, relativa autonomie politică faţă de Moscova s-a concretizat cu o adevărată revoluţie în arhitectură şi urbanism. Cărţile şi revistele de arhitectură româneşti au apărut pentru prima dată în bibliotecă. Spiritul modern dominat de cunoscutul arhitect şi urbanist Le Corbusier a înlocuit rapid, radical, ideile bolşevice. O puternică emulaţie creatoare a produs, pentru anii următori valori proaspete, echilibrate, cu edificii arhitecturale prietenoase şi viziuni urbanistice aerisite. Din nefericire acest impuls de libertate s-a stins într-o nouă ideologie rudimentară, refractară la valori. Cărţile au dispărut şi ele. În biblioteca arhitectului Iaşi nu mai apar noi titluri, deşi locuri pe rafturile micii biblioteci mai erau. Dar ce spun eu, în biroul arhitectului şef de astăzi nu mai există nici biblioteca. Cine mai are nevoie astăzi de ea, când întreg spaţiul de viaţă al oraşului s-a inundat deja cu forme fără valoare, produse reziduale ale culturii occidentale aflate şi ea într-un regres evident?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului