Cât de problematic este Picasso?

Chiar în contextul Timişoarei – Capitală Europeană a Culturii, cel mai important eveniment muzeal al anului se anunţă a fi „Efectul Picasso”, expoziţie formată din 46 de lucrări ale artistului spaniol, la Muzeul de Artă Recentă din Bucureşti (important de menţionat – o iniţiativă privată, care împlineşte 5 ani în toamnă), cărora li se adaugă 65 de lucrări ale unor artişti români inspiraţi de Picasso. Organizată în parteneriat cu Musée National Picasso din Paris, expoziţia a fost deschisă pe 27 septembrie şi ţine până pe 8 ianuarie 2024. Trebuie menţionat că iniţiativa este una globală, iar nu mai puţin de 42 de muzee din întreaga lume marchează jumătate de secol de la moartea artistului.

Dintre acestea, evenimentul care a generat deja cele mai multe reacţii este găzduit de Muzeul Brooklyn din New York, care a invitat-o drept curatoare pe comediana Hannah Gadsby. Mărturisesc că nu auzisem de ea când am vizitat expoziţia la început de iunie, la câteva zile de la deschidere. Însă abordarea expunerii şi asocierea celor 100 de creaţii (picturi, desene, schiţe, litografii, sculpturi) ale lui Picasso cu o selecţie de lucrări ale unor artiste din colecţia muzeului, m-au intrigat suficient cât să am răbdare să urmăresc o proiecţie a unei secvenţe din show-ul Nanette al lui Gadsby. Disponibil şi pe Netflix, l-am urmărit integral mai târziu, pentru a înţelege mai bine motivaţiile unor afirmaţii extrem de dure ale acesteia la adresa lui Picasso.

Ceea ce face Gadsby e total diferit de tipul de stand-up comedy cu care suntem obişnuiţi. Lesbiană declarată (preferă pronumele neutru they/them) şi absolventă de istoria artei, ea întreabă retoric dacă vreuna dintre perspectivele aduse de Picasso în opera sa este şi a vreunei femei, pentru a se declara apoi neinteresată de un artist cunoscut pentru misoginism şi modul abuziv în care-şi trata partenerele: „Mulţumită istoriei artei, înţeleg lumea şi locul meu în ea. Nu am vreunul.” Aprecierile critice au fost copleşitor pozitive, spectacolul a primit şi un premiu (Peabody) pentru „cum să mixezi comedia şi mesajul” despre masculinitatea toxică şi violenţa sexuală. Însă pe cât de bine primit a fost show-ul, pe atât de virulente au fost reacţiile negative la adresa expoziţiei co-curatoriate la Muzeul Brooklyn.

Cu câteva zile înainte să merg la „It’s Pablo-matic. Picasso according to Hannah Gadsby”, tocmai văzusem o alta din ciclul celor dedicate celor 50 de ani de la moartea sa, „Young Picasso in Paris”, de la Muzeul Guggenheim. Cu doar 10 lucrări ale artistului, selecţia se concentrează pe prima întâlnire a lui Picasso, un tânăr de 19 ani, venit cu trenul să vadă expoziţia universală, cu Parisul. Mi-au atras atenţia „Le Moulin de la Galette” (1900), o interpretare sub influenţa lui Toulouse-Lautrec a celebrei picturi din 1876 a lui Renoir, „Bal du moulin de la Galette”, precum şi două autoportrete care prefaţau ceea ce avea să devină cunoscut ca Perioada Albastră din viaţa sa.

Însă am văzut de-a lungul timpului suficiente expoziţii Picasso (pe lângă cele din muzeele dedicate lui sau din colecţiile permanente), cu lucrări mai valoroase şi care aveau să-mi îmbogăţească înţelegerea pe care o am asupra operei şi vieţii sale. După cele două din New York, i-am vizitat muzeul din Antibes, acolo unde insistenţa şi flerul curatorului care se ocupa de Castelul Grimaldi l-au determinat pe Picasso să picteze câteva lucrări, inclusiv unele de mari dimensiuni, şi să doneze ulterior mare parte dintre ele. Acestea, împreună cu cele de ceramică (tehnică descoperită şi învăţată tot în timpul şederilor pe Coasta de Azur, la Golfe-Juan şi Vallauris) şi achiziţiile făcute de proprietari, constituie un fond de peste 200 de obiecte originale ale artistului spaniol.

Observându-l într-o serie de fotografii realizate în castel alături de Françoise Gilot, mi-am cumpărat din magazinul de suveniruri „Life With Picasso”, cartea de memorii scrisă de singura parteneră care a avut îndrăzneala să-l părăsească. Interesat mai mult de operele artiştilor decât de vieţile lor, aflasem doar anecdotic de caracterul extrem de dificil al lui Picasso, cât şi de tumultuoasa viaţă romantică. Însă cartea lui Gilot, completată ulterior cu fragmente din alte relatări (printre care „Picasso, bunicul meu” a Marinei Picasso, nepoata de la fiul Paolo, din căsătoria cu balerina rusă Olga Khakhlova), m-au făcut să înţeleg o parte din ura pe care unele femei o au faţă de bărbatul Picasso, ca reprezentant al unui model masculin.

Acesta i-ar fi spus lui Gilot că „femeile sunt maşini pentru suferinţă”. După ce au început o relaţie care avea să dureze 10 ani, când el avea 61, iar ea 21, a avertizat-o încă o dată despre viziunea sa: „Pentru mine există doar două feluri de femei: zeiţe şi preşuri”. Françoise Gilot, care a murit la 101 ani în New York, la câteva zile după deschiderea expoziţiei de la Muzeul Brooklyn, a fost o artistă respectată (în 2021 a vândut o lucrare proprie pentru peste 1 milion de dolari), cu educaţie solidă (Sorbona, Institutul Britanic din Paris, Universitatea Cambridge) în ciuda eforturilor lui Picasso de se folosi de influenţa sa pentru a-i închide uşile lumii artei după publicarea cărţii despre perioada trăită împreună. Cu toate acestea, deşi devenise dependent de discuţiile intelectuale avute cu ea, o prefera în postură de casnică şi mamă a celor doi copii pe care a îndemnat-o să-i facă, în speranţa că îşi va accepta mai uşor rolul acordat. Copii pe care n-a vrut să-i mai vadă după publicarea cărţii, dar care i-au administrat patrimoniul (Claude Picasso a murit recent, pe 24 august, iar Paloma are acum 74 de ani).

Deşi cartea scrisă de ea nu are un ton vindicativ, sunt povestite câteva scene care conturează marelui artist un portret deloc flatant: la un moment dat o arde cu ţigara pe faţă, doar să vadă dacă se fereşte sau nu; tratamentele inumane la care-şi supunea colaboratorii apropiaţi şi devotaţi, sumele derizorii cu care îi plătea; declaraţia că unul dintre momentele care l-au făcut cel mai fericit a fost când le-a spus lui Marie-Thérèse Walter şi Dora Maar că trebuie să se lupte pentru el, iar acestea s-au bătut în atelier, spre amuzamentul său; pasivitatea cu care tolera ca Olga Khokhlova să-i urmărească peste tot pe unde se duceau, sau chiar să o atace fizic pe Gilot; modul în care curta soţiile prietenilor apropiaţi sau făcea propuneri sexuale femeilor care se aflau în raza sa de acţiune.

Marina Picasso a spus că bunicul său „avea nevoie de sângele celor care l-au iubit”. Nu a divorţat de Olga deoarece ar fi trebuit să-şi împartă averea cu ea, aşa că a aşteptat ca aceasta să moară de cancer. După ce a fost părăsită cinic pentru Gilot, Dora Maar a avut nevoie de tratamente cu electroşocuri, fiind dată în grija lui Lacan. Marie-Thérèse Walter, pe care Picasso a sedus-o când avea doar 17 ani şi a transformat-o în muză, şi care s-a dovedit a fi cea mai obedientă dintre iubite, s-a spânzurat ulterior. După ce Jacqueline Roque, a doua soţie a lui Picasso, a interzis o mare parte a familiei să participe la înmormântarea artistului, traumele acumulate au explodat: Pablito, nepotul lui Picasso, a băut o sticlă de înălbitor şi a murit; Paulo, fiul lui Picasso, a murit de alcoolism din cauza depresiei. În cele din urmă, Roque s-a sinucis şi ea. (Va urma)

Material publicat şi în revista Dilema veche

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi