Câte ceva despre limitele realităţii

*

Nu trebuie să forţezi limitele realităţi, căci ea adeseori vine cu forţa unui taifun peste tine, antrenând în şuvoiul ei atâtea imagini şi atâtea aberaţii, încât nici un maestru al grotescului sau al absurdului, începând cu Rabelais, Swift, Gogol, Lautréamont, Kafka, Hašek şi terminând cu I.L Caragiale, Eugen Ionescu şi Urmuz, nu l-ar putea zugrăvi. Iar atunci când peste realitatea fizică se suprapune una psihică, izvorâtă din frustrări şi din angoase, banalitatea lumii noastre apare ca o erupţie a fantasticului ce inundă nu numai mapamondul, ci şi întreg cosmosul.

*

„Pic lângă pic, smalţ negru, pe barba Lui slei/ Un sânge scurt, ca două mustăţi adăugite,// Vii, vecinici, din gingia prăsilelor cumplite/ Albiră dinţii-n pulpă intraţi ca un inel.// Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.” Poate că acesta e motto-ul care ar trebui să aibă ca punct de reper volumul de versuri al lui Ion Cristofor, „Poeme canibale”, volum apărut în anul 2021, la Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj Napoca.

Dacă în cazul personajului lui Ion Barbu, antropofagia se desfăşoară după un anumit ceremonial de un baroc oriental sclipitor într-un loc al pierzaniei, la Izarlîk, unde Nastratin Hogea, înconjurat de prostime, de târgoveţi, dar şi de „dervişi cu faţa suptă de veghi, aduşi de şale,/ pierduţi între pufoase şi falnice paşale”, conferă publicului un spectacol halucinant, în cazul poemelor lui Ion Cristofor autodevorarea poemelor sale are loc într-un cadru obişnuit, post industrial, la periferia unui oraş, „deasupra uzinei electrice”, unde „liliacul dă lecţii de zbor pentru puii/ speriaţi de întuneric” şi unde „un şir de geamantane de lemn/ vopsite în verde”, umplute cu carnea sângerândă a metaforelor, se pierd pe o stradă străjuită de copaci în care stau cocoţaţi nişte soldaţi ascunşi între frunzele „ce miros a femeie”. Poemele lui Ion Cristofor se devorează unele pe altele, pe măsură ce citeşti cartea, pentru ca apoi, înainte de-a ajunge la final, printr-un efect magic controlat, să revină la forma lor iniţială.

Citindu-i volumul, aflăm că trăim în „veacul lui Iuda” şi că suntem „vecini cu nimicul, cu golul”. Aici, în această vecinătate, cazărmile rămase pustii după prăbuşirea Cortinei de fier se umplu „cu umbrele soldaţilor dispăruţi în război”. Din pricina golului istoric ce se deschide în noi, în„ acest veac din urmă al lui Iuda”, „la fiecare poartă ne îmbrăţişează fratele vânt” şi ne „întâmpină, vânătă, sora cea mare a paparudei”, desigur pentru a se convinge dacă suntem vii sau dacă deja am trecut pragul lumii de apoi.
*        

Universul perfect logic al lui Matei Vişniec (după Bucovina Literară)

Privit cu o mie de ochi, orice om devine monstruos, ca de altfel şi orişice obiect. Dacă există în univers astfel de fiinţe, feriţi-vă din calea lor. Ele nu sunt asemenea heruvimilor sau serafimilor sau dacă sunt, atunci vederea lor e monstruoasă. O fiinţă înzestrată cu o mie de ochi va vedea doar ochi în jurul său. Iată cum descrie poetul Matei Vişniec, al cărui trup deposedat de suflet, în momentele de inspiraţie, pentru a-şi potenţa delirul metafizic desfăşurat în gol, se acoperă de ochi, tocmai pentru a vedea mai bine lumea şi a-i percepe înţelesurile: ciorchini de ochi îi cresc pe faţă, ciorchini de ochi îi izvorăsc din orbite, de sub unghii, de sub buze, de sub nări, şi, bineînţeles şi de sub tălpi, şi atunci el vede totul monstruos. Tot universul său devine un monstru, compus din o mie de urechi, din o mie de palme pline de ochi deposedaţi de vedere, o mie de genunchi doldora de degete cerşind îndurare, din o mie de guri „crescute în jurul unui creier exterior” ce seamănă izbitor de mult cu un ochi sau mai degrabă cu un melc proaspăt ieşit din cochilie.

Ei, bine, tot universul acesta al lui Matei Vişniec se află în agonie, şi aceasta deoarece trupul său a fost călcat pe trecerea de pietoni. Universul, purtând mască la gură, traversa regulamentar strada, uitându-se cu toţi ochii în dreapta şi în stingă, a fost lovit de un bolid cu girofar care a apărut de nicăieri şi a dispărut, după ce s-a învârtit în cerc, tot nicăieri.

Problema pe care ne-o punem este de ce a fost călcat pe trecerea de pietoni universul odată ce el circula regulamentar?!

Foarte simplu; pe trecerea de pietoni era admisă circulaţia doar în mod neregulamentar.

*

Titlul premonitoriu, piesa Scaunele a lui Eugen Ionescu, scrisă în 1952, e parcă mai actuală ca oricând. Scaunele lui Ionescu constituie o imagine debusolată a omenirii pornită în căutarea propriei identităţi. Numai că această identitate o omenirii, ca şi viaţa însăşi, se ascunde printre scaunele goale. Ca şi în Regele moare, capodopera lui Eugen Ionescu, Scaunele este o piesă în care ni se relevă sfârşitul omenirii. În Regele moare, sfârşitul e unul apocaliptic, apoteotic prin imaginile debordante pe care Ionescu le vehiculează pe scenă; în Scaunele sfârşitul e unul abstract, aproape birocratic. „Suntem resturile omenirii”, spune Bătrânul din piesă. Şi tot el adăugă în surdină: „dar cu asemenea resturi se mai poate face încă o ciorbă pe cinste”.

În spatele Scaunelor lui Eugen Ionescu apare o lume golită de sensuri şi de instincte, străjuită de spectrul Cortinei de Fier.

Azi lumea scaunelor tinde să înlocuiască lumea fiinţelor vii. Căci astăzi scaunele iau decizii peste capetele oamenilor. Scaunele emit decrete şi legi. Scaunele hotărăsc soarta unor ţări cu care nu au nimic de-a face şi nici nu ştiu cu exactitate locul lor de pe hartă. Scaunele hotărăsc fondurile pentru înarmare. Scaunele hotărăsc locul viitoarelor conflagraţii. Şi tot scaunele decid asupra stării naţiunilor şi asupra stării vremii. Hotărăsc locul unde plouă şi locurile de pe mapamond unde trebuie să fie secetă. Hotărăsc locul unde trebuie să aibă loc cutremurele de pământ, incendiile şi locurile unde va veni tsunami. Hotărăsc data şi trasează pe hartă locul pandemiilor. Şi tot ele iau hotărâri privind locul pe care o să-l ocupe în istorie.

Trăim sub dictatura scaunelor. Suntem, la rândul nostru, nişte scaune, ce urmează a fi aruncate pe fereastră sau pe scara blocului. Suntem mulţimea, drojdia de pe fundul butoiului, nişte resturi umane, din care nişte scaune încercă să facă o ciorbă şi s-o împartă, la vreme de seară, mulţimii vide ce fierbe sub fereastră, în piaţă publică.

*

Din start, m-a frapat titlul şi coperta: „O ureche de om pe o spinare de şoarece”. Am căutat să-i surprind semnificaţia. Mi-am zis că e vorba de alienare şi de frică.

Dar dacă e vorba de frică de ce urechea de om stă lipită pe o spinare de şoarece? Şoarecele e o fiinţă prudentă, care tatonează prin auz şi miros teritoriul pe care-l explorează. Dar de ce şoarecele posedă o ureche de om crescută pe spinarea sa, odată ce urechea omului percepe doar o parte din sunetele pe care le poate auzi cu urechea sa un şoarece? O ureche de om pe spinarea sa nu apără rozătorul, ci dimpotrivă îl încurcă şi-l face vulnerabil în faţa prădătorului.

Dar poate că urechea de om e o reminiscenţă a unei alte ere? Dacă ar fi reminiscenţa unei alte ere, atunci ar trebuie să fie invers, aşa cum ne arată filogeneza sau ontogeneza. Căci, conform legii Müller-Haeckel, cunoscută şi ca legea biogenetică fundamentală sau teoria recapitulării, ontogeneza repetă sintetic filogeneza. Cu alte cuvinte, teoria recapitulări stipulează faptul că dezvoltarea individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar morfologic şi funcţional cu cel al unor specii inferioare.

În cazul cărţii lui Ovidiu Nimigean, căci despre el e vorba, avem de-a face nu cu o evoluţie, ci cu o degenerare, în care speciile superioare se degradează din pricina mediului transformându-se în cele inferioare. Desigur, titlul cărţii lui Ovidiu Nimigean face trimitere la anumite experienţe făcute în laboratoarele secrete ale omenirii care urmăresc îmbunătăţirea rasei umane şi crearea unor răsaduri de organe umane prin altoirea ADN-ului uman cu ADN-ul altor specii. În curând, experimentele acestea se vor extinde la o scară industrială…

Oricum l-am lua, titlul e superb. Vizual coperta cărţii lui Ovidiu Nimigean ne trimite cu gândul la Grădina deliciilor lui Bosch, dar şi la Arcimboldo.

Titlul, desigur, l-am putea decripta şi altfel. În carte e vorba de cărturari, de şoareci de bibliotecă, adică de acei oameni care buchisesc textele, făcând diverse notaţii pe marginea lor. Doar unui astfel de şoarece nu-i prisoseşte urechea de om.

Dar iată ce spune despre alienare Ovidiu Nimigean, citând un scurt fragment al lui Elie Humbert: „Alienatul este un copil care crede că modelează dând o formă frumoasă propriului său caca. În cazul unei dictaturi, această formă apărută în mintea alienată a conducătorului suprem va deveni o matriţă după care va fi modelată întreaga societate…”

Am trecut prin astfel de dictaturi şi le cunoaştem gustul.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist