Ce-am făcut? Vânare de vânt

Suntem învăluiţi în nouri de praf, iar noi, la scară istoriei, ne estompăm încet-încet în aceşti nouri. Aşa cum ne-am estompat în fumul încolăcit al ţigării din mâna lui Stalin, când i-a trasat lui Dej o linie ce spinteca harta ţării: Uite, pe aici faci un Canal.

Iar noi am behăit resemnaţi în corul mioriţelor cu gălbează, am zâmbit lăutăreşte, cu toate fasolele la vedere, am fandat din picioare şi am plecat capetele ca guriştii la birturi: „săr'mâna!” Legionari şi naţional-socialişti, autohtonişti şi occidentalişti deopotrivă am acumulat sârguincios căcărezele mioriţei în straturi compacte, diriguiţi fiind de ghiftuita noastră clasă politică, compact coruptă nu de o sută de ani numai, ci de veacuri înainte.

Ne-am desţărănit în ritmuri socialiste, cântând din cobză şi din nai, jucând cu foc până ce se ridica colbul (colb ce prefigura pulberea cosmică, fumul, aburul preexistenţei ce va să vină, dar nu am băgat de seamă asta), dar nu ne-a folosit la nimic desţărănirea. Pe urmă ne-am tot desţărat, ca să nu mai fim în afara zidurilor civilizaţiei planetare, dar nici asta nu ne foloseşte la nimic.

N-am făcut istoria, ci istoria ne-a făcut pe noi; ne-a modelat ca pe nişte momâi de plastilină. N-am tăiat noduri gordiene, n-am descoperit americi, doar am cântat triumfător ole-uri decembriste, însă portavocea de comandă era la alţii şi ne mâna discret din spate.

Da, în ultima sută de ani alţii au făcut istoria, alţii ne-au călărit, ne-au hăcuit dureros teritorii, ne-au spintecat pe dinafară şi pe dinăuntru. Noi am făcut restul sau tot ce-am putut (vă amintiţi pe Ceaşcă? – „Să facem totul”), am făcut istoriile noastre de amor, de omor, pe ogor, mă rog, istorii de-o amărăciune tristă, fiindcă la noi până şi ticăloşia este veselă. Cum altfel să fi rezistat?

La scară globală am golit planeta de vegetaţie, de animale, dar mai cu seamă de credinţe, de „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, noi, „civilizaţii”, am pustiit-o în două războaie mondiale faţă de care cruciadele, de o pildă, au fost jocuri de copii. Şi nu numai că suntem gata să distrugem toată „planeta albastră”, ci suntem gata să desfiinţăm omul, chipul său care ne este dat. Iar aceasta tot într-o veselie perpetuă, într-o fiestă planetară iresponsabilă, care ne prosteşte că suntem fericiţi.

Dar oare are vreo importanţă ce-am făcut în ultimul veac? În ultimul veac, ca şi în veacul vecilor, Dumnezeu şi „geniul morţii” Sale ne-a stăpânit pe toţi: pe călăreţi şi pe călăriţi, pe spintecători şi pe spintecaţi, pe cei mari şi pe cei mici. Dar tot mai puţini dintre noi vrem să-l recunoaştem, însă ne plângem de ce totul merge alandala. El însă ne recunoaşte.

Noi umblăm după borta vântului, cum îmi spune un moş. La fel ca şi Ecclesiastul (1,17): Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt… Şi vântul acesta mână corăbioara noastră precară. Amin!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist