Ce s-a schimbat? Buzunarul!

Marţi, 13 iunie 1978, la ora 12.25, avionul prezidenţial al României ateriza pe aeroportul londonez Gatwick, în cea mai importantă şi spectaculoasă vizită de stat a cuplului dictatorial comunist român din istoria sa de două decenii şi jumătate. Agenţii diplomatici şi ofiţerii Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, coordonaţi de şeful departamentului de spionaj economic (S&T), generalul Mihai Pacepa, obţinuseră, finalmente, după lungi negocieri, acceptul britanic ca soţii Ceauşescu să fie primiţi la cel mai înalt nivel de protocol posibil, cu toate onorurile, fiind primul şef de stat din lagărul comunist ce vizita Anglia. În acel moment, Nicolae Ceauşescu era la apogeul imaginii sale externe, iar strategia, pornită la începutul anilor 70, de intoxicare a cancelariilor occidentale cu ştiri despre presupusa sa „independenţă” faţă de Uniunea Sovietică încă nu fusese public demontată. Interviurile cu întrebări aprobate în prealabil (condiţie fără de care Ceauşescu nu primea jurnalişti străini!) ale televiziunii britanice I.T.N. şi ale influentului cotidian de stânga The Guardian păreau scrise de propagandişti de la Bucureşti şi sunau mai degrabă a campanie publicitară decât a anchetă jurnalistică. Plimbarea cu trenul regal, cu caleaşca regală, proţăpirea celor doi pe tronurile seculare de la Guildhall-ul Primăriei, precum şi fastuoasele recepţii cu toată protipendada engleză date de regină şi de Lord Mayor of the City au rămas în imaginarul colectiv, mai ales pentru cei care au văzut acasă la televizor toată această desfăşurare de lux şi pompă (neavând altceva la singurul canal tv disponibil atunci), ca fiind momente de maximă glorie şi de eternă aducere aminte pentru poporul român. Mai ales că, după modelul chinez şi nord-coreean, Ceauşescu se identifica deja cu ţara şi poporul. În ciuda mărturiilor târzii ale biografului oficial al Reginei Elisabeta a II-a, care vorbeşte despre jena acesteia („care se ascunde, vai, într-un tufiş din curtea palatului numai ca să nu vorbească cu cei doi” şi care va considera această vizită „cea mai ruşinoasă eroare de protocol”), realitatea ne arată că cei doi au obţinut tot ce au vrut: protocolul cel mai înalt, expunere internaţională maximă, ignorarea ostentativă a dress codului obligatoriu la astfel de evenimente (Ceauşescu a venit în costum refuzând fracul, iar Lenuţa nu şi-a acoperit capul cum cerea protocolul şi a venit cu o rochie lungă de aceeaşi culoare cu a reginei făcându-se de râs), precum şi semnarea contractelor economice pentru care veniseră de fapt în Anglia. Ceauşescu ajungea la Londra după vizite de stat în S.U.A., India şi China şi după ce-i primise la Bucureşti pe cancelarul Helmut Schmidt şi pe Moshe Dayan, şeful diplomaţiei israeliene. Venea după ce Pacepa îl convinsese că spionii săi obţinuseră importante secrete tehnologice din Occident şi că România trebuie să facă un important parteneriat cu guvernul britanic pentru a-şi relansa industria aeronautică interbelică, demontată şi furată de trupele Armatei Roşii. Marea Britanie, la rândul ei, îşi îndrepta privirile către Europa de Est pentru a-şi lărgi afacerile şi, în ciuda rapoartelor diplomatice şi ale sintezelor MI 6, a crezut că Ceauşescu ar putea fi un partener de „biznis” . Ceea ce a şi fost, semnând la Londra, după vizita din a treia zi de la Bristol, două contracte de sute de milioane de lire sterline cu British Aerospace Company (BAC) şi cu Rolls-Royce, pentru a construi avionul ROMBAC 1-11 şi a produce motoare de ultimă generaţie. De aici, desigur, şi protocolul reginei, acceptat cu batista la nas.

Ion Iliescu a rămas frustat la acest capitol. Modest cum îl ştim, n-a mai vrut caleaşcă la vizita sa din 2004, iar regina, fiind la domeniul Balmoral, nici măcar nu l-a mai primit şi noroc de vechile „cunoştinţe” ale României de la British Aerospace (devenită BAE Systems, cea mai importantă companie din UK de vânzare de armament aflată în subordinea Ministerului Apărării) şi de Tony Blair, marele prieten al regimului, că regina l-a invitat mai apoi la o cină privată de consolare, unde Ion Iliescu, comunistul luminat care iubeşte cultura, a venit împreună cu prim-balerina Alina Cojocaru, star-ul român de la Covent Garden, ocazie cu care a primit şi el dreptul de a se fotografia cu regina şi de a intra astfel în faimoasa bază de clişee de la Getty Images. Cu toate că afacerile girate de domnul Iliescu au adus mai mulţi bani Marii Britanii decât fanfaronada lui Ceauşescu care, după defectarea lui Pacepa o lună mai târziu, s-a prăbuşit ca un castel de nisip. Prin intermediul unei românce, Georgiana George, care se căsătoreşte cu un om de afaceri din Liverpool şi fac împreună o firmă, Axis Trade care primeşte mandatul de a reprezenta în faţa autorităţilor de la Bucureşti oferta BAE Systems de a vinde, în numele Ministerului Apărării britanic, două fregate, HMS Coventry şi HMS London, construite în 1980 şi care erau deja casate. Ca să întărească această ofertă, oficiali britanici, în frunte cu Tony Blair, i-au invitat pe oficialii români, conduşi de preşedintele Ion Iliescu şi de prim-ministrul Adrian Năstase la mai multe întâlniri (cu dejunuri de lucru organizate de BAE) şi, miraculos, în numele interesului naţional de a fi sprijiniţi de UK pentru intrarea în NATO, în 2003 a fost stabilit un vesel contract (government-to-government deal), garantat de Guvernul României, ca BAE să recondiţioneze în şantierele sale cele două cioarse, redenumite apoi „Ferdinand” şi „Regina Maria”, pentru modica sumă de 161 de milioane de lire sterline urmând ca dotarea cu armament şi întreţinerea viitoare să facă obiectul unui contract separat tot cu BAE. La fel ca şi în cazul vânzării Combinatului Siderurgic Galaţi, pentru ridicola sumă de 80 de milioane de euro, către prietenul şi generosul sponsor laburist Lakshmi Mittal, actorul cheie a fost tot Tony Blair (care, imprudent, a şi scris o scrisoare oficială de trafic de influenţă), iar obligaţiile lui faţă de regimul de la Bucureşti au fost prompt onorate prin susţinerea fără nicio jenă a lui Adrian Năstase în campania sa prezidenţială, din fericire, pierdută în mod miraculos.

Ce s-a schimbat deci? Pe concesii mai puţine, România dă bani mai mulţi. I-am fi putut crede proşti pe urmaşii lui Ceauşescu dacă Oficiul pentru Investigarea Marilor Fraude de la Londra nu ar fi instrumentat un dosar lui Barry şi Georgianei George privitor la plăţile făcute în „afacerea fregatelor”, pe baza dovezilor găsite la un agent al BAE. Soţii George sunt acuzaţi de fiscul englez că ar fi primit 1 milion de lire sterline din cele şapte date ca şpagă şi transferate într-un cont offshore şi că nu l-ar fi declarat, constituind astfel o probă de corupţie. Din fericire pentru ei, pentru că în contractul guvernamental exista o clauză privitoare la nulitatea efectuării plăţii de către partea română în cazul desecretizării, soţii George au scăpat, iar contractul rămâne în continuare secret, din „raţiuni de stat” ca şi beneficiarul real al celor 6 milioane de lire sterline rămase într-un cont offshore. Dacă în timpul lui Ceauşescu „băieţii” negociau dur pentru a se afirma, lucrând pe o diurnă de 7 dolari/zi, iar comisioanele erau stocate în conturile elveţiene ale companiilor de comerţ exterior administrate de DIE (controlate la Bancorex de Theodor Stolojan şi despre care securistul „Manole”, însărcinat cu depistarea lor în 1990, a spus, înainte de a fi numit guvernator al BNR, că nu există), acum, în democraţie, e altă viaţă. Cei care muncesc se pot bucura de rezultatele muncii lor. Da, asta s-a schimbat profund!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor