Chipul războiului prin pribegi

Generaţia mea şi a celor mai mulţi români au văzut războaiele doar la televizor. De când cu războiul absurd al Rusiei împotriva Ucrainei, chipul suferinţei, al deznădejdii şi al revoltei oamenilor, ne-a devenit familiar. Sute de mii de refugiaţi au ales România ca tărâm al salvării. Iar aici au găsit un popor care nu le poartă ranchiună pentru nedreptăţile istoriei, nu se lasă intoxicat de cântecul de sirenă al provocatorilor noştri aflaţi în solda altora, şi a înţeles că a fi om şi creştin nu sunt titluri de paradă, ci expresia felului nostru de a fi. Putem fi răi între noi adesea, putem fi egoişti ori insensibili, dar în faţa suferinţei semenilor noştri, de orice neam ar fi, descoperim resortul adânc al omeniei şi îl punem să lucreze. Admit că omenia e o trăsătură a „modului românesc al fiinţei” (C. Noica), dar desigur nu este numai al nostru. Polonezii au reacţionat la fel de matur şi empatic, punând între paranteze destule amintiri triste din istoria vecinătăţii cu Ucraina.

Provocatorii pro-ruşi îşi fac şi ei datoria, mai primitiv ori mai sofisticat, după cum îi duce mintea, ori după cuantumul soldei. Într-o zi poate vom şti mai multe. Am avut şi eu surpriza să văd oameni pe care-i preţuiam, sideraţi că sopranei Anna Netrebko ori dirijorului Valeri Gherghiev, doi dintre prietenii lui Vladimir Putin, li s-au reziliat contractele cu mari orchestre occidentale, dar sunt incapabili să empatizeze cu tragedia poporului ucrainean. Li se va fi şoptit discret că acţiunea Rusiei e doar o „operaţiune specială” întru reaşezarea istoriei pe făgaşul ei firesc, mai ştii? În fine, am mai înţeles că vremurile de război te ajută să te lecuieşti de naivităţi şi să vezi limpede chipul adevărat al unor semeni.

Am văzut în aceste zile şiruri nesfârşite de oameni porniţi în pribegie. Ei au înghesuit într-un geamantan câţiva bănuţi, haine ori amintiri, lăsând totul în urmă: agoniseala de o viaţă, soţii ori iubiţii, părinţii, bunicii ori vecinii care au ales să rămână. Într-o clipă viaţa lor s-a frânt, din ambiţia unui ţar care nu poate supravieţui politic decât dacă se hrăneşte cu sânge şi himere. Privesc chipurile triste şi deznădăjduite ale acestor oameni care până mai ieri aveau speranţe şi idealuri.

Nu e un tărâm al dreptăţii Ucrainei. Îmbogăţiţii tranziţiei sfidează bunul simţ, minima dreptate socială şi chiar patria pe care au jefuit-o. Ei şi politicienii de carton s-au îmbarcat spre ţările calde, la primele semne ale războiului. Pentru ei, patria e bună doar atunci când te lasă să te îmbogăţeşti nestingherit. La vreme de pace vor reveni să-şi recupereze averile. Pentru că patria este despre a avea, nu despre a fi. Se vor pune în slujba noilor stăpâni, indiferent care vor fi, cu aceeaşi lipsă de scrupule cu care şi-au făcut averile. Doar banii nu au nici miros, nici patrie.

Văd mulţimi de femei, copii şi tineri, mai rar bătrâni şi aproape deloc ţărani. Unii vor îngroşa rândurile diasporei, iar alţii vor reveni în ţara lor, indiferent cum şi a cui va fi ea. Mulţimi de intelectuali şi studenţi a căror avere poate încăpea într-un geamantan ori în cutia craniană. Pentru ei, cu greutăţile de rigoare, viaţa poate reîncepe în orice colţ al lumii, iar pentru o parte Ucraina va rămâne definitiv în urmă. Însa din lungile şiruri de pribegi lipsesc aproape cu desăvârşire ţăranii. Şi asta pentru că nimic nu e întâmplător în istoria ţărănimii de la ei, de la noi ori de aiurea. Şi nimic nu e mai temeinic legat de ţară, oriunde în lume, decât ţărănimea. Pentru aceasta, ţara nu e un contract de muncă ori de asistenţă socială, nu e un mijloc de îmbogăţire, nici o escală în care zăboveşti o vreme, după care pleci în lumea largă. Dacă nu e forţat de stăpâni criminali şi deportat, ţăranul nu-şi părăseşte glia. Lipiţi organic de pământul ţării, ei nu au de ce, nu au unde şi nu au cu ce să plece. Singura lor avere e pământul ţării, iar acesta nu poate intra nici în straiţă şi nici nu poate fi transferat rapid în conturi bancare. Pământul ţării nu e doar locul în care s-au născut, au muncit şi vor fi îngropaţi. El e însăşi raţiunea lor de a fi. Privesc chipurile refugiaţilor din Ucraina îndurerată. Cei cu averea la purtător pleacă, în vreme ce ţăranii rămân, întrucât ei sunt una cu pământul ţării, dar şi raţiunea dintâi şi cea din urmă a existenţei unui popor. Din adâncul fiinţei lor se va isca şi speranţa renaşterii, iar din filosofia lor de viaţă se va naşte mereu şi mereu statornicia. Sau veşnicia, cum ar spune Lucian Blaga, cel de mult uitat, întrucât lumea modernă, nu-i aşa, nu mai e despre ţărani.

Ţările care mai au ţărani ori nu au deprins să-i privească de sus, au rădăcini organice şi sunt mai bine echipate să treacă pragul tragediilor istoriei. Sigur, unii vor strâmba din nas, cu aere de superioritate: Sămănătorism! Pe aceştia îi invit să reflecteze la înţelesul unui adevăr de dincolo de aparenţe: ei, ţăranii, „sunt singurii care nu au disperat pentru soarta noastră în Orient” (Mihai Eminescu). În plus, ei asigură pânza continuă de populaţie, nu doar la noi ori la vecinii noştri oropsiţi, ci pretutindeni în Europa. Oraşele sunt ţintele preferate ale cuceritorilor, însă niciunul nu a reuşit să-i cucerească definitiv pe ţărani.

Mihai Dorin este istoric şi publicist