Chipuri de bărbaţi şi de femei

Nu există, pe lumea asta, femei obişnuite sau comune. Toate sunt neobişnuite. Una are un farmec deosebit atunci când îţi zâmbeşte, alta atunci când se încruntă, alta când îşi leagănă şoldurile încolo şi încoace de te bagă în boală, alta când îşi strânge mijlocul în corzi, alta când stă şi se uită cu privirea pierdută în zare, alta când agită o lingură deasupra unui ceaunel în care tocmai dă în clocot mămăliga etc., etc., astfel încât contemplându-le n-ai cum să nu cazi măcar o clipă în extaz în faţa lor. În acest sens, sunt întrutotul de acord cu toţi cei ce afirmă că, vai, chiar şi o femeie surdă, oarbă, şchioapă, mută, urâtă ca noaptea, sâcâitoare ca o pupăza îţi poate suci oricând minţile la spate, anihilându-ţi cu totul nu numai raţiunea, ci şi voinţa, astfel încât devii, cu sau fără voia ta, o simplă jucărie-n poala ei. Ea te va face şi desface, înşira şi deşira, făcându-te să te înalţi spre cele mai înalte ceruri sau să cobori în infernul propriului tău eu; într-un cuvânt din om te poate face neom, şi invers, fără prea mare efort, printr-o simplă ridicare de sprâncene, mişcând spre tine degetul arătător sau schiţând un simplu şi mărunt zâmbet, dar în aşa fel încât o să ţi se ridice părul în cap şi o să te apuce sudoarea dulce-amară a morţii.

Nu vă sfătuiesc să staţi în calea lor şi nici să vă împotriviţi chemărilor nostalgice ce vin din trecut şi din prezent, dar şi din viitor mai mult sau mai puţin ambiguu; orice efort din partea voastră va fi zadarnic; cu cât vă veţi împotrivi încordându-vă voinţa, cu atât mai mult vă veţi cufunda în disperare şi în bezna cunoaşterii de sine, ce n-are nici început şi nici sfârşit. Decât să vă împotriviţi, mai bine îngenuncheaţi în faţa lor, indiferent cum sunt, frumoase sau urâte, proaste sau deştepte; fiţi gata oricând să le oferiţi şi mintea, şi inima, şi sentimentele, şi preşul pe care, în dezlănţuirea patimilor lor, o să-l calce, fără milă, în picioare. Dezlănţuirea patimii unei femei îi conferă întotdeauna o strălucire neaşteptată şi o frumuseţe în faţa căreia nu există nici o forţă care să-i stea în cale. 

Femei obişnuite nu găseşti nici în lumea asta, nici în lumea de apoi. Şi acolo, în lumea de dincolo, ele îşi păstrează o parte din frumuseţea, din farmecele şi misterul lumii de aici. „Femeia, spune Miguel de Cervantes, este sufletul bărbatului, lumina care îl călăuzeşte. Femeia este gloria.” Chiar gloria pe care o caută Don Quijote luptându-se cu morile de vânt.

*

Unui amic mai vechi din lumea celor ce cuvântă. Cunosc nişte exemplare cărora dacă le urezi de ziua lor un „La mulţi ani!” din toată inima o iau ca şi cum le-ai trage cu un baros în cap. „Ziua asta e la fel de insignifiantă care oricare alta”, îţi spun. „Bine, dar e ziua în care te-ai născut.” „Ei, şi?” „Trebui să ţi-o respecţi. S-o preţuieşti. E, într-un fel, o zi unică din viaţa ta.” „Şi de ce ar fi unică, mă rog?” „E unică pentru că te-ai născut…” „Prostii!” „Prostii? încerci să dai o replică. „Da, prostii… Eu nu-mi serbez niciodată ziua…” „Dar măcar urări primeşti de ziua ta?!” „De obicei, închid telefonul. Închid şi Facebook-ul. Nu mă uit nici pe e-mail-uri.” „Te retragi în beznă? Încerci să realizezi starea în care ai fi fost dacă nu te-ai născut?” „Nu, pur şi simplu o ignor…” „De ce? Te indispune vârsta pe care o ai?!” „Poate că mă indispune… Dar înainte de asta, mă indispun toţi care îmi aduc aminte de ea!” „Nu crezi că e cazul s-o accepţi? Să te împaci cu ceea ce eşti? Sau măcar să te duci şi să te cinsteşti pe tine însuţi, înfundându-te într-o cârciumă ordinară, unde să bei până îţi iese prostia pe ochi… Sau, poţi alege şi o altă variantă, să te cinsteşti înfundându-te într-un local de lux, şi acolo să petreci cu tine însuţi, oferindu-ţi cele mai alese bucate şi cel mai sofisticate băuturi, şi să-ţi aduci singuri laude şi urări de bine…”

Degeaba am vorbit, degeaba mi-am bătut capul, omul meu a rămas neclintit în părerile lui. Nu ştiu ce-a făcut de ziua lui. N-am îndrăznit să-l sun. Cert e că nu m-a sunat nici el de ziua mea, cum o făcea altădată, ca să-l cinstesc. Iar acum când, din timp în timp, îl sun să-i spun un bună ziua, începe să ţipe ca un apucat. Dumnezeu cu dânsul.

*

Timpul trece extrem de greu la Sofia, faţă de Bucureşti. Ce constatare! Mă uit pe cadranul ceasului aflat la intrarea în hotel. Minutele stau în loc. Secundele se târâie cu paşi de melc. Mă gândesc la ai mei… Noaptea am avut un somn destul de agitat din cauza celor trei ceşti de ceai negru băute la cină. Am avut un vis destul de încâlcit. Se făcea că mergeam pe o bicicletă imensă compusă dintr-o roată mai mare cât un cadran de ceas solar şi una minusculă. La un moment dat, am vrut să ocolesc un cal  de culoarea focului care se afla pe trotuar fornăind pe nări, şi atunci când am trecut prin spatele lui, calul s-a cabrat, încercând să mă lovească cu picioarele din faţă. M-am enervat, dar Cristina m-a liniştit, iar Duţu, vechiul meu amic, a început să se hlizească. Calul, de fapt caii, acum erau o mulţime, ieşeau din buzunarul vestei lui.

*

Banii au nevoie de linişte. Ei nu iubesc agitaţia. Nici zgomotul, nici lumina reflectoarelor. Banii au spori. Ca ciupercile. Şi se înmulţesc undeva unde există umbră. Cum începe agitaţia, cum încep tulburările, cum banii încep să se scurgă ca grăunţele dintr-un sac spart. Mulţimea iubeşte însă agitaţia. Vânzoleala. Ea luptă mereu pentru nu ştiu care dreptate şi nu ştiu care idealuri. Ea vrea să  se convingă că întotdeauna dreptatea va fi de partea sa. Vedeţi, ca să producem bani, mi-a spus un ziarist israelit, avem de luptat cu această mentalitate. Cu aceste impulsuri, care sunt din ce în ce mai greu de ţinut în frâu. Între timp banii curg, se varsă dintr-un sac în altul.

*

Şi cum urcam pe strada Santa Rosalia din Barcelona, oprindu-ne din loc în loc să ne tragem sufletul şi să privim oraşul, străjuit de catedrale, ne-am trezit deodată cu un adidas marca Nike, cu şireturile larg desfăcute, pe care cineva, vrând, probabil, să facă o glumă, ni-l aruncase la picioare. Ne-am ridicat privirile în sus, şi nu mică ne-a fost mirarea când am văzut capul unui imens buldog, cu părul de culoarea focului şi botul negru, desprins parcă dintr-un coşmar, care stătea cu labele din faţă aşezate pe balustrada metalică a balconului acoperit de trandafiri agăţători, de un roşu strălucitor, ţinând între colţii săi fioroşi un alt adidas, perechea primului, în timp ce stăpâna casei, o superbă doamnă cu faţa pe jumătate ascunsă după un evantai, îl certa, căutând să-l dezveţe de năravul lui, acela de-a arunca în capul trecătorilor câte un pantof desperecheat sau un adidas, pentru a-i atenţiona că trec pe teritoriul său. Poate că pentru buldog aruncatul adidaşilor constituia un joc şi un mod de socializare. Câinele se uita ţintă la noi, fără să acorde stăpânei sale prea mare atenţie. Am salutat-o cu condescendenţă ducând mâna la inimă şi făcând o plecăciune în faţa locuinţei ei. Am salutat şi câinele, care ne privea şi el cu o mutră curioasă din balcon. Apoi ne-am gândit că ar fi bine să căutăm să restituim adidas-ul în cauză stăpânei casei care, ignorându-ne cu desăvârşire, continua să-şi mustre patrupedul pentru fapta lui. Aşa că am cules adidas-ul şi l-am aruncat înapoi în balcon. Gestul nostru cavaleresc stârni o adevărată furtună de răcnete şi urlete ce veniră revărsându-se de sus ca o apă însumată, odată cu celălalt adidas pe care buldogul, ca să poată lătra în voie, manifestându-şi astfel dezacordul, îl scăpase dintre colţi. Nu am înţeles însă furia frumoasei lui stăpâne, care urla acum de mama focului, luându-se parcă la întrecere cu patrupedul. N-am stat însă prea mult să ascultăm furia doamnei, ci luându-ne picioarele în spinare, am luat-o la fugă pe străzile Barcelonei, privind din când în când în urmă, să vedem dacă nu cumva buldogul (însoţit sau nu de frumoasă lui stăpână) aleargă după noi.

*

Din pricina apropierii de mare şi, bineînţeles, de ocean, mulţi dintre catalanii şi spaniolii pe care i-am întâlnit pe străzi seamănă la chip cu peşti mai mult sau mai puţin exotici sau cu altă faună marină. Chiar şi mustăţile unui homar pe care, iată, le culegi dintr-o paella cu orez negru aduc atât de mult cu mustăţile lui Salvador Dali, încât ai impresia că mânuind cuţitul şi furculiţa nu guşti neapărat dintr-o mâncare iberică preparată după tot canonul, şi că tot degustând din ea, devorezi nu boabele de orez, ci chipurile întâlnite pe străzi, amestecate cu tot felul de peşti şi tot felul de fructe de mare. Însuşi chipul lui Picasso ce răsare în memorie seamănă şi el cu o ţeasta unei legendare broaşte ţestoase ce încearcă să iasă dintr-o carapace.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist