Ciclul partidelor în natură

Nimic nu este veşnic, totul se perindă, universul e o continuă schimbare, vreme trece, vreme vine, în fine, ştiţi voi, Eminescu and stuff. Cu toţii ştim asta, însă foarte puţini, spre niciunul, asimilează ideea, toţi ne comportăm în continuare ca şi cum am trăi la nesfârşit. Mă uit în spatele curţii mele unde se construiesc case din cărămidă. Ştiţi cât se estimează că rezistă o casă din cărămidă? Nişte cercetători de la Universitatea Metropolitană din Leeds au constatat că structurile din asemenea material au o viaţă de aproximativ 500 de ani, sau mai mult. Aşadar, casele din spatele meu sunt făcute să reziste 500 de ani! Dacă se vor termina de construit anul ăsta, 2021, vor avea toate şansele de a sta în picioare, dacă nu apare un vulcan pe locul lor, dacă nu le dărâmă un cutremur devastator, o explozie nucleară, un avion în picaj sau orice altceva asemănător, până în anul 2521…

Nu suntem siguri dacă vom trece cu bine de această pandemie, dar facem case care să reziste până în anul 2521. Ironia face că, deşi materialele şi structura pot dura foarte mult, casele tot se vor dărâma cândva şi înainte de vreme, cu mult înainte de vreme, şi din cu totul alte motive decât degradarea lor sau incapacitatea de a mai fi spaţii propice pentru locuit. Extrem de puţine vor rezista până la „sfârşit”. Ceea ce le va dărâma nu va fi vulcanul, cutremurul, explozia atomică menţionate anterior, ci ceva mult mai insesizabil cum ar fi plictiseala, degradarea morală, moda, trecerea la alte structuri de locuit, schimbarea, cu alte cuvinte, transformarea mentalităţii şi a gândirii celor care le-au construit. Astea vor face ca buldozerele să le culce pe toate la pământ pentru a face loc altor idei, altor genuri de construcţii, mai bune, mai rezistente, mai confortabile, mai noi etc. Acelea vor putea rezista mii de ani vicisitudinilor, dar vor fi şi ele la rândul lor dărâmate după extrem de scurt timp.

Nimeni nu e sigur dacă tehnologia de azi va mai exista peste 30 de ani, încetul cu încetul până şi cei mai conservatori dintre oameni devin consumerişti feroce. Eu am ţinut cu dinţii de telefonul meu cu butoane până acum vreo 6 ani când nu l-am mai putut salva. Am căutat în van ceva care să îl înlocuiască şi am cedat într-un final tentaţiei smartphone-ului gândind că e ceva temporar. Nu a fost, acum tocmai mi l-am schimbat pentru altul mai bun, mai performant. Tot în scârbă…

Ceea ce rămâne constant şi la aceeaşi intensitate este însă convingerea de moment că fiecare obiect, stare va dura la nesfârşit. Când îţi iei o maşină eşti sigur că te va ţine mult şi bine, că nu te va dezamăgi, un telefon la fel, o casă, ce să mai zic, 500 de ani ş.a.m.d.

De aceea e de înţeles faptul că un politician care a ajuns pe o funcţie are senzaţia aproape palpabilă că va sta acolo cât va ţine casa din cărămidă în care locuieşte… E o iluzie de care foarte puţini pot scăpa. Cine gândeşte în momentul când depune jurământul pe Biblie că va pleca de pe funcţie în două luni nu va mai veni de loc. Naivitatea intră în fişa postului unui politician. În seara câştigării alegerilor lumea pare infinită, iar tu, stăpânul ei, eşti regele acestei infinităţi pentru totdeauna. Ei bine, chiar dacă statutul partidului, asemenea structurii caselor, este extrem de bine pus la punct, chiar dacă planul de guvernare arată impecabil, vei afla foarte curând că pretenţiile şi situaţia din teren în perioada următoare sunt cu totul diferite faţă de ce ai anticipat. Din această cauză, şi nu una de proiectare sau execuţie, gândul tău trebuie să fie mereu la plecare. Pentru că, aşa cum am scris la început, totul trece.

Soluţia este să te comporţi ca şi cum ai pleca mâine. Să faci totul atât de repede şi de eficient, încât să dai impresia oamenilor că eşti acolo de când lumea şi pământul, şi vei rămâne la fel de mult. Doar aşa te va ţine cineva minte şi te va mai vota, altfel buldozerele istoriei te vor face foarte repede una cu pământul.

Din păcate situaţia nu stă deloc aşa cu politicienii români. În momentul în care ajung la putere aceştia se relaxează ca şi cum 4 ani ar avea o vacanţă. Eu nu am văzut în alte ţări miniştri, primari, directori de instituţii de stat numiţi politic, de exemplu, mai fără griji decât cei din România. Problemele de rezolvat specifice funcţiei trec pe ultimul loc, mai importante sunt fleacurile, relaţia cu presa, relaţiile extraconjugale, vacanţele, întâlnirile neoficiale, întâlnirile politice, afacerile din care se pot sifona bani şi altele asemenea. Ei se concentrează doar pe minimul necesar, nimic mai mult.

Am întâlnit un singur om care a fost o perioadă pe o funcţie de conducere (decan al unei facultăţi), dar pe care îl vedeai degradându-se de la o zi la alta. Era genul de şef care răspundea la orice sesizare, încerca să rezolve toate problemele care apăreau şi cât mai repede, asculta pe oricine venea la el în birou, se stresa de la orice neregulă şi făcea tot posibilul să împingă şi instituţia mai departe. Era, cu alte cuvinte, un şef exemplar, unul cum ar trebui să fie toţi. Doar că nu oricine poate rezista mult în asemenea ritm, trebuie să ai o structură cu totul specială pentru tăvăleală şi să renunţi cu totul la restul vieţii tale. Ceea ce nu s-a întâmplat cu decanul menţionat. De aceea ieşirea din funcţie a fost pentru el o mare uşurare. Şi aşa ar şi trebui să fie! Un şef bun trebuie să fie stors când scapă de funcţie, nu gata de o nouă campanie şi cu forţe proaspete. Pentru acest gen de conducători, genul ideal, caracterul trecător al lucrurilor e o binecuvântare, o normalitate.

Ce nu înţeleg politicienii români e că există un ciclu al perindării în natură pentru toate lucrurile, inclusiv pentru ei şi partidele lor. Un ciclu natural şi cât se poate de sănătos care nu poate fi niciodată întrerupt decât cu forţa, prin violenţă şi cu consecinţe grave (dictaturi, respectiv revoluţii). Partidele care acum sunt la pământ se vor ridica peste o perioadă în formă de aburi până la cer, vor sta acolo purtate de vânt sub formă de nori un mandat, două, apoi se vor transforma în picături de ploaie şi vor cădea înapoi pe pământ unde vor ajuta să crească plantele. Şi totul se va relua periodic. Uneori, în situaţii tensionate (furtuni), unele partide vor cădea mai repede decât se prevăzuse, lovite de vreun trăsnet, dar astea sunt excepţii.

Sunt anotimpuri politice: primăvară, când partidul tocmai a câştigat alegerile, câmpul înfloreşte şi păsărelele ciripesc vesele; vară, când munca e în toi (majoritatea înţeleg în mod eronat aici că e anotimpul petrecerilor şi al vacanţelor, dar astea nu sunt pentru politicieni, ci doar pentru popor); toamnă când ar trebui să se vadă rezultate şi să se culeagă recoltele, şi iarnă când se constată cât de bune au fost acele recolte şi cum protejează ele poporul de frig şi foame.

Din păcate în România toate ciclurile sunt date peste cap, amestecate, inversate. Sunt furtuni cu trăsnete în plină iarnă, unii cred că iarna e ca vara, alţii că primăvara e ca toamna ş.a.m.d. Din cauza asta toate lucrurile se încurcă, iar rezultatele sunt zero. Ce e mai rău e ca această instabilitate poate dura cât casele din cărămidă…

Briscan Zara este scriitor şi publicist