Comerţul ucide

Noi, oamenii obişnuiţi, consumatorii de rând nu ne dăm seama, dar pe nevăzute, pe tăcute are loc în fiecare zi, în fiecare minut o luptă aprigă între comercianţi pentru a ne atrage atenţia, una pe viaţă şi pe moarte. Nu e război cu împuşcături, cu sânge, cu ţipete, ci cu produse, cu strategii, cu bani, foarte mulţi bani.

Războiul acesta rece a început de când au apărut primii doi omeni care au vrut să vândă ceva altuia, sau să schimbe un obiect cu altul. Din acel moment a apărut legea cererii şi ofertei, singura lege nescrisă care funcţionează impecabil şi fără încetare şi va funcţiona neîntrerupt până la ultimul om.

Sunt multe victime ale acestei bătălii, competitorii trebuie să fie mereu pregătiţi, să aibă mereu săbiile ascuţite, săgeţile în tolbă gata de a fi trase în ţinte bine ştiute. Cine nu este atent, cine pierde pasul şi nu respectă îndeaproape legea supremă, e culcat la pământ fără milă. Nimeni nu plânge după un mort, toţi ceilalţi îl calcă pe cap şi merg înainte.

Deunăzi am oprit maşina la mai multe semafoare în drumul meu spre gara din Iaşi. Primul semafor a fost la Moara de Foc. Ce nume interesant! Oare de unde o fi venind? Probabil a fost găsit de vreun creator de nume romantic cuprins de un moment de inspiraţie. Cam aşa şi-ar da cu presupusul un vizitator al târgului nostru. Adevărata istorie a numelui însă, ca aproape în toate cazurile, este cât se poate de concretă. Cândva, şi nu mai demult de câţiva ani, acolo a existat o moară reală, una care producea făină şi mălai. Acolo veneau agricultorii cu grâul şi porumbul pentru a le măcina. În locul morii s-a ridicat de curând, „mândru”, un supermarket. Mai sunt câteva zeci în oraş, mori din ce în ce mai puţine. Asta nu înseamnă că boabele de grâu şi de porumb nu mai sunt măcinate, ci că morile devin din ce în ce mai performante. Legea cererii şi ofertei a lovit din nou ucigând pe cel care nu a ţinut pasul.

Nici viitorul magazinului nou apărut în locul morii nu este asigurat pe termen nelimitat. În momentul în care clienţii se vor împuţina atraşi fiind de alt magazin, îşi va închide fără îndoială porţile, lăsând loc unui studiou de video chat, unei săli de pariuri sau unei biserici, cine ştie…

Mergând mai departe spre gară am oprit la un alt semafor în dreptul Fabricii de Ţigarete. Nu mai e nimic acolo, a fost dărâmată de curând, la fel s-a întâmplat cu producţia naţională de ţigări care este zero. Vechile fabrici au fost închise de mult timp, iar în locul lor au apărut altele mult mai performante, dar străine. Nu ştiu câţi români mai ţin minte, dar înainte de Revoluţia din 1989 România era o mare producătoare de ţigări, şi când spun producătoare, mă refer la faptul că tot ce era legat de produsele respective era românesc, de la materiile prime, la echipamente şi denumire. Am să enumer doar câteva mărci mai cunoscute, în realitate fiind mult mai multe: Mărăşeşti, Snagov, Naţionale, Carpaţi, Dacia, Amiral, Bucegi, Golf, Bucium. Alte ţigări nu se găseau pe piaţă decât pe sub mână, cu multe intervenţii, trecute graniţa ilegal şi cu riscuri mari, de parcă ar fi fost aur sau droguri interzise.

Astăzi cei mai importanţi producători de ţigarete de pe piaţa locală care deţin unităţi de producţie în România şi monopolul pe piaţă, evident, sunt străini: British American Tobacco (BAT), care are o fabrică la Ploieşti, Japan Tobacco Internaţional (JTI), care are o unitate de producţie în Bucureşti, şi Philip Morris Internaţional (PMI), cu o fabrică în Otopeni, judeţul Ilfov. În rest mai nimic. Ţigările ce se găsesc azi pe piaţă sunt cu denumiri şi reţete străine: Dunhill, Lucky Strike, Pall Mall, Rothmans, Kent, Camel, Marlboro etc.

Nu e de mirare, piaţa este deschisă oricărui concurent, iar cei mai slabi, cei care nu ştiu sau nu pot să se adapteze pier, cum spuneam, fără urmă şi nu stârnesc nicio milă în jur. Întrebarea care se naşte însă este: oare e bine şi corect ca porţile României să fie deschise atât de larg? Ştiu că e cam târziu să ridic această problemă, că distrugerea a fost deja făcută, dar măcar nişte regrete, nişte învăţături nu ar trebui trase?

România era înainte de 1989 ca o insulă izolată complet de restul Europei şi al lumii, ca o cetate cu ziduri impenetrabile. În interiorul acestei cetăţi, oamenii se adaptaseră în aşa fel încât reuşeau să supravieţuiască destul de bine, îşi produceau tot ce aveau nevoie din propriile resurse şi cu propriile forţe, au fost chiar perioade prospere (sfârşitul anilor ’60 până la începutul anilor ’80). În exteriorul zidurilor, piaţa liberă ca într-o junglă mugea precum un taur încercând fără succes să intre, şi se dezvolta frenetic călcând pe pierzători într-un ritm ameţitor. Presiunea era mare la porţi, dar nimeni nu le dădea drumul. Odată cu Revoluţia anticomunistă aceste porţi au fost larg deschise şi ghiciţi ce s-a întâmplat: am fost invadaţi de junglă, a avut loc o adevărată cruciadă a producătorilor din exterior care au anihilat tot ce au găsit în ţară, fiind mult mai numeroşi şi mai puternici din toate punctele de vedere decât cei autohtoni. Aproape toate fabricile din România au fost închise şi abandonate ori vândute pentru fier vechi pentru că reprezentau o concurenţă noilor veniţi, dar una ce nu se putea adapta la lupta acerbă care începuse. Un exemplu perfect aici este CUG-ul nostru tot din Iaşi. Şi-a închis porţile nu pentru că nu mai era productiv, ci pentru că erau alţii mai productivi ca el la nivel mondial. Până atunci fusese unicul din ţară, după aceea a devenit doar unul dintre alte sute, mii din lume, cum putea să reziste?

Mulţi critici ai regimurilor postrevoluţionare pun accentul pe intenţia rău voitoare a conducătorilor de a distruge industria românească. Eu cred că a fost aceeaşi naivitate care cuprinsese întregul popor român odată cu îmbrăţişarea democraţiei, care vedea în piaţa liberă un lucru extraordinar de bun, benefic, sănătos, crezând la unison în ideea, care şi azi mai există, că acolo unde este concurenţă mare sunt şi produse mai multe, mai bune şi mai ieftine.

Ei bine, ţeapă! Realitatea a dovedit cu totul altceva: acolo unde este concurenţă mare, doar cel mai puternic rezistă, iar acesta nu este aproape niciodată cel mai bun şi nici cel mai ieftin… În junglă leul cel mai puternic nu e întotdeauna cel mai bun strateg sau mai fertil dintre toţi, ci acela care are muşcătura cea mai periculoasă. În scrutinurile electorale de orice fel ar fi ele iese foarte de rar câştigător cel mai bun candidat, ci acela care e cel mai carismatic, are cea mai bună echipă de strategi sau cei mai mulţi bani investiţi în campanie.

E foarte posibil ca în întreaga istorie a omenirii să fi fost extrem de puţine cazuri în care cel mai bun produs a fost şi cel mai căutat. Acest lucru s-a întâmplat din pură coincidenţă sau printr-un concurs fericit de împrejurări. Regula mai puţin cunoscută a apărut odată cu legea cererii şi ofertei. Comerciantul care a vândut prima dată un kilogram de ceapă înaintea altuia nu a făcut asta pentru că a fost cel mai bun, că a oferit cea mai bună ceapă ori cea mai ieftină, ci pentru că a avut gura cea mai mare, un loc mai bun în piaţă sau a fost recomandat de însuşi regele… Cel mai căutat produs nu este aproape niciodată cel mai bun, ci cel mai bine văzut.

Briscan Zara este scriitor şi publicist