Commediante!… Tragediante!…

"Commediante!… Tragediante!…": sunt cuvintele pe care se presupune că le-ar fi rostit Papa Pius al VII-lea, exasperat de schimbările de umoare, de capriciile despotice şi de izbucnirile violente ale lui Napoleon. Fapt e că aceste vorbe se pot "lipi" perfect şi altor personaje şi situaţii politice, nu de alta, dar ştim că mulţi politicieni sunt dispuşi să joace teatru ori de câte ori li se iveşte ocazia. Iată, miercuri seara Viorica Dăncilă a interpretat o partitură tragică. S-a autovictimizat, a insistat că trebuie ca ea, femeie, să facă faţă unor bărbaţi care se pretind oameni politici. Că printre aceşti infami e unul cu care, în urmă cu câteva zile doar, stătea la aceeaşi masă, într-o alianţă ce părea de nezdruncinat, este un detaliu care nu a jenat-o pe doamna prim-ministru. Textul rostit (mă rog, citit) de Viorica Dăncilă era o înşiruire de clişee. Ne-a spus cât de mult a făcut PSD pentru fericirea românilor, ce succese extraordinare are România pe toate planurile, graţie guvernării pesediste şi ne-a avertizat în legătură cu pericolele care ne pândesc dacă ţara intră pe mâna opoziţiei: tăieri de pensii şi salarii (un refren repetat obsesiv, se pare însă că sunt creduli care înghit această gogoaşă pe nemestecate), dispariţia (sau aşa ceva) proprietăţii private (asta a fost cireaşa de pe tort !), precum şi convieţuirea în grupuri (altă marotă a propagandei pesediste, care crede că astfel românii, familişti şi cu frică de Dumnezeu, vor respinge lucrătura diavolului). Mesajul pe care l-a comunicat dna Dăncilă era clar: în ciuda presiunilor, insultelor, trădărilor – toate comise de nişte politicieni-bărbaţi, ea nu va ceda şi va duce până la capăt programul de guvernare.

Evident că, în declaraţia de presă de miercuri, registrul tragic s-a transformat repede în registru tragi-comic. De altfel, disponibilitatea Vioricăi Dăncilă de a trece de la un registru la altul (uneori în chip deliberat, alteori involuntar) este remarcabilă. Am văzut-o nu demult în pelerinaj la diferite biserici şi mânăstiri şi sărutând cu mare evlavie moaşte. Duminica trecută s-a dus într-un sat din Maramureş. Primarul scosese toată suflarea satului pe uliţă, costume naţionale de sărbătoare, copii aşteptând în arşiţa din miezul zilei ca să ofere Doamnei pâine şi sare, ce mai? tot tacâmul, în cea mai autentică tradiţie comunisto-pesedistă. Peste tot, discursul dnei Dăncilă este unul care propăvăduieşte concordia, unitatea şi nu ura, nu dezbinarea (nu există două Românii, are tupeul să declare Viorica Dăncilă, asta în condiţiile în care lideri ai partidului au afirmat sus şi tare, în chip repetat, că românii adevăraţi, românii buni sunt cei care votează cu – ori sunt înscrişi în – PSD; ceilalţi români – concluzie logică – sunt răi, venetici, o adevărată povară pentru societate). Insolenţa face şi ea parte din arsenalul primului-ministru: chiar dacă discursurile i le scrie altcineva, se vede limpede voluptatea cu care Viorica Dăncilă debitează obrăznicii. Unde mai pui că şi ea, şi partidul beneficiază de un sprijin mediatic consistent – televiziunile aservite, dar şi propaganda indirectă, insinuantă, de la TVR şi nu numai de acolo, unde se programează în neştire filme de dinainte de 1989, filme cu ilegalişti, filme de Sergiu Nicolaescu, filme cu Brigada Diverse etc., etc., filme preferate de electoratul PSD. Şi atunci, n-a fi păcat ca Viorica Dăncilă să nu mai candideze la prezidenţiale? N-ar fi păcat să nu meargă până la capăt?

Cu candidatura lui Mircea Diaconu schimbăm doar aparent registrul. Consacrat drept actor de comedie, Diaconu are impresia că poate interpreta orice rol, inclusiv acela al preşedintelui României. În urmă cu cinci ani, ne amintim, Diaconu îşi exprima intenţia de a obţine un loc în Parlamentul European. Candida ca independent, dar a fost sprijinit de PSD-ul lui Ponta şi mai ales de Antena 3, care a dus o campanie deşănţată de promovare a actorului ce îşi descoperise, brusc, o vocaţie europeană. Spre mirarea multora, Diaconu a ajuns eurodeputat. Independent n-a fost, deoarece s-a raliat întotdeauna poziţiei celor de la PSD. Iată că acum scenariul se repetă, iar ţinta se află şi mai sus. Se declară din nou "independent", dar este susţinut de două partide, de Pro-România lui Ponta şi de ALDE. După ce a regizat atent lansarea candidaturii, Diaconu s-a perindat la diferite posturi TV, prestaţii facilitate de un debit verbal abundent. Discursul său este unul agresiv naţionalist, fără nici o idee originală şi constructivă. M-a frapat însă virulenţa atacurilor la adresa lui Klaus Iohannis, încât mă întreb dacă nu cumva candidatura lui are şi scopul de a pune beţe în roate actualului preşedinte.

E posibil, de asemenea, ca apariţia lui Mircea Diaconu să fie o diversiune. Am văzut deja că Ponta îl foloseşte ca monedă de schimb. Oricât ar părea de fantasmagoric, regruparea electoratului PSD în jurul lui Diaconu e o ipoteză ce nu poate fi neglijată. Un electorat PSD confuz, orfan de la întemniţarea lui Dragnea şi care va fi o pradă uşoară pentru Victor Ponta. Nu prea avem, în această privinţă, motive de bucurie.

Şi nici de veselie. Fostul actor comic Mircea Diaconu nu mă mai face să râd, şi nici Viorica Dăncilă. Ar trebui să fim prudenţi. Ticăloşii se regrupează când nu te aştepţi şi în combinaţii imprevizibile.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, critic literar şi scriitor