Conştiinţa cuantică

Bună ziua, stimaţi telecititori! La emisiunea noastră de astăzi, sub genericul „Armonie, viaţă, iubire”, discutăm despre misterele conştiinţei cuantice. Cuvintele, dragi prieteni, cuvintele pe care le emitem au fluxuri energetice nebănuite. Când omul deschide guriţa, vrruum!, vorbele i se şi duc pe nivele de frecvenţă cuantică nebănuite. Strămoşii noştri, fiind cei mai deştepţi dintre traci, ştiau, desigur, că frecvenţele cuantice sunt de două feluri. Cuvintele cu frecvenţe cuantice ridicate se duc, pac!, în sus, cele cu frecvenţe cuantice coborâte se duc, normal, în jos. Vedeţi dumneavoastră, dragilor, atunci când ne aflăm în faţa unor cuvinte precum mulţumesc, graţie cărora putem să facem salturi cuantice de pe un flux pe altul, nu trebuie să uităm ceea ce se află în spatele cuvintelor. Să reţinem, vă rog, dragi prieteni, această idee minunată: universul cuantic al cuvintelor e şi sus, şi jos, şi în faţă, şi în spate.

Să luăm, stimaţi privitori, un exemplu, pe cât de simplu, pe atât de complex. De la strămoşii noştri, aţi ghicit, cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci, am moştenit nu numai focul, roata şi teleportarea, ci şi învăţătura că cine se desparte de oamenii cu care nu e pe aceeaşi lungime de undă va purta în spate povara suferinţelor şi neîmplinirilor. De aceea, bine ar fi să le mulţumim celor de care ne despărţim, pentru a scăpa, prin saltul cuantic de la un flux la altul, de forţa nefericirilor. Cuvintele, oameni buni, cuvintele deschid fluxurile de conştiinţă cuantică.

*

Şarade precum cea de mai sus constituie, cu mici cârpeli sau modificări, spuma dialogurilor care se încheagă, la ore dintre cele mai respectabile, în audiovizualul autohton. Ciupercăria de bizarerii care populează, aidoma unui roi lacom de lăcuste, spaţiul public simbolizează eşecul educaţiei şi triumful neştiinţei. Amplificat de circulaţia online, impactul acestor programe de, zice-se, dezvoltare şi comunicare interpersonală capătă proporţii diluviene. Potopul înrobeşte minţi, sminteşte suflete şi perverteşte caractere. Boala enormităţilor difuzate în numele Marelui Rating e cronică şi molipsitoare, iar lipsa de reacţie e pe măsură. Coma străjerilor e vecină cu neantul.

La CNA se doarme chiar mai bine decât în Parlament. Nimeni nu are nimic de spus, totul e, vorba cântecului, per-fect! Dimineaţa, la cafea, merge ceva despre rune, destin şi ghicitul în palmă. La prânz, niţică necromanţie. Seara, zen şi fengshui. Ne răsfăţăm zilnic cu horoscopul, în weekend ne desfătăm cu ceva mai multă astrologie. O ultimă fărâmă pâlpâindă de luciditate ne tot îndeamnă să ne întrebăm de nu cumva e ceva în neregulă cu noi. Nu, totul e în regulă. Per-fect!

În curând, programa şcolară, zguduită din temelii de progresele senzaţionale înregistrate în câmpul educaţiei la distanţă, îşi va reconsidera mizele şi conţinuturile. Ce tot atâta română şi matematică? Părinţii vor să afle mai multe despre vorbirea cuantică şi despre numerologie. Copiii, la rândul lor, vor schimba logica şi aritmetica cu discipline de rit nou, precum lăcrămaţia şi barbologia. Cu ce ne mai ajută fizica, chimia şi biologia? N-ar fi mai bine să deprindem magnetismul (feminin şi masculin), cristalomanţia şi parapsihologia? Mai are rost să ne pregătim pentru viaţă cu geografie, istorie şi filosofie, când poarta viitorului se va deschide doar celor cu studii de bioenergie, ordine publică, securitate (inter)naţională şi doxologie cuantică?

Repudiem idiocraţia, deplângem impostura, ne ultragiază incompetenţa şi ne scandalizează plagiatul. Totuşi, urmărim cu milioanele ediţiile de colecţie ale emisiunilor care ne arată cum să ghicim în stele, cum să ne lecuim cu străvechi reţete băbeşti, cum să intrăm în dialog cu eul nostru profund. Şi cuantic. O, sfântă armonie televizuală!

Visăm la o ţară ca afară şi trecem parcă prea iute cu vederea peste amănuntul că, dacă aceasta ar exista, atunci ea ar fi populată tot de oamenii de pe la noi. Adică exact de milioanele de oameni care cred că atunci când deschid guriţa, vrruum!, vorbele se şi duc pe nivele de frecvenţă cuantică nebănuite.

Uneori, în umbra acestui noian de bazaconii care ucide mintea, amorţeşte inima şi distruge fiinţe, îmi imaginez că Românica e o pitică gazoasă, aflată atât de departe de Soare încât lumina abia, abia de mai ajunge la noi. Numai o orbită atât de îndepărtată de un izvor de lumină şi de energie creatoare ne poate lămuri cum de e posibil să hibernăm, asemenea pietrelor cu nesfârşite traiectorii cosmice, într-un lent, chinuitor şi tenebros crepuscul. Până când NASA va trimite un robot inteligent, creat pentru a sonda neantul, doar noi presupunem că pe planeta noastră ar putea exista urme de viaţă.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi