Costurile şi beneficiile moţiunii de cenzură

Una dintre enigmele momentului este ce anume i-a determinat pe liberali să se zbată atâta să depună o moţiune de cenzură din care, indiferent de rezultatul votului de pe 10 octombrie, vor ieşi prost. Dacă, aşa cum se speculează, Klaus Iohannis este cel care a presat pentru asta, raportul costuri – beneficii nu este nici pe departe unul teribil, inclusiv din punctul său de vedere. Chiar dacă pot exista unele avantaje de imagine pentru el în campania electorală, acestea ar putea fi anulate de faptul că în acest fel şansele ca Viorica Dăncilă, de departe cel mai comod contracandidat în finala prezidenţială, să ajungă în turul doi devin minuscule. Paradoxal, cel mai puţin defavorabil scenariu pentru PNL este ca moţiunea să nu treacă. Evident, ar fi un eşec simbolic neplăcut pentru o formaţiune care ne asigurase că are toate voturile necesare, dar totuşi unul de preferat în comparaţie cu perspectiva obligaţiei de a prelua guvernarea. Sigur, există şi varianta unor alegeri anticipate, pe care liberalii ar dori să le provoace, dar şansele atingerii acestui obiectiv sunt extrem de reduse.

Dacă moţiunea trece, şi chiar surse din PSD cred că asta se va şi întâmpla, atunci liberalii vor trebui să preia guvernarea. Într-o formulă minoritară. Fie singuri, fie, în cazul cel mai favorabil, alături de USRPlus şi PMP, deşi prima formaţiune, care a fost foarte reticentă în trecut să intre la guvernare înaintea alegerilor parlamentare de anul viitor, ar putea face pasul înapoi. Oricum, chiar şi într-un guvern minoritar de coaliţie, tot PNL va plăti cel mai important preţ electoral. Iar posibila guvernare de tranziţie nu vine deloc sub auspicii favorabile. Din cel puţin trei motive. Primul este constituit de dezechilibrele bugetare introduse de guvernarea PSD care a oferit cu mare generozitate, mai mult decât ar fi trebuit, creşteri de salarii şi pensii şi a mărit şi numărul posturilor din aparatul de stat. Şi nu e vorba doar de situaţia de moment, oricum dificilă şi ea, ci şi de creşterile preconizate pentru viitor. Or, chiar dacă se vor feri probabil să ia decizii radicale în contextul unei guvernări tranzitorii de cel mult 9-10 luni, liberalii vor trebui totuşi să ia unele măsuri după ce de atâta vreme ne spun ce dezastru financiar au generat guvernele PSD şi cum vor repara ei lucrurile. În plus, situaţia economică internaţională nu este deloc strălucită. De pildă, economia Germaniei, cea mai importantă din Europa, este la limita recesiunii. Şi, deşi atunci când sunt întrebaţi românii sprijină în general ideea de reformă, ei devin imediat iritaţi atunci când aceste reforme, oricât ar fi de logice şi necesare, le lezează interesele. S-a văzut asta în 2010. Deşi ne confruntam atunci pe plan mondial cu cea mai gravă criză din perioada postbelică, cu un impact major şi în România, măsurile luate atunci de guvernul Boc au costat scump PDL şi au servit pe tavă USL-ului un excelent scor electoral la alegerile din decembrie 2012.

În al doilea rând, structurile administraţiei de stat sunt populate, inclusiv la nivelurile de decizie, de oameni puşi de PSD. Nu este o surpriză pentru că PSD se află la putere din 2012, iar în destule locuri din ţară domină constant administraţia locală, adesea de trei decenii. E adevărat, nu toţi aceşti funcţionari sunt incompetenţi sau răuvoitori însă e previzibil că acest aparat nu va răspunde cu entuziasm comenzilor venite de la un nou executiv non-PSD. Multă lume are o viziune naivă în privinţa guvernării. Îşi imaginează că odată ce ţi-ai pus miniştri şi secretari de stat, gata, ai în mână pârghiile puterii. Ceea ce e complet fals. Nu poţi face mare lucru dacă nu ai sprijinul personalului din administraţie. Sunt ministere cu sute de persoane aflate doar în aparatul central. În afară de asta, din cauza legislaţiei muncii, stufoasă, cu multe constrângeri, e foarte greu să dai oameni afară şi să-i aduci pe alţii în locul lor. Iată de ce multe dintre cele mai interesante şi inspirate propuneri de politici publice eşuează atunci când trebuie puse în practică. Din cauza incompetenţei instituţionale sau pentru că deranjează interese sindicale sau de altă natură. Este o realitate de care ar trebui să ţină cont şi cei de la USRPlus care, cel puţin prin prisma discursului public, spun că vor face minuni imediat cum ajung la guvernare. Transformarea majorităţii instituţiilor româneşti în structuri flexibile şi eficiente nu este imposibilă, dar este un proces de lungă durată care mai cere ceva esenţial: agrearea general acceptată a unei delimitări clare, pentru funcţionarii din spaţiul public, între poziţiile politice şi cele tehnice.

În fine, a treia chestiune ţine de formula sprijinului parlamentar pentru un eventual executiv gestionat de PNL. Unde cheia de control o are Victor Ponta prin cele două formaţiuni, Pro România şi ALDE. El va fi cel care va dicta ce va putea face şi ce nu va putea face un eventual executiv liberal. Pe fondul unui discurs populist în care va scoate în evidenţă constant grija sa pentru români în general, pentru bugetari în mod special, atunci când, previzibil, se va opune public oricăror măsuri de ajustare a derapajelor financiare exacerbate de deciziile luate de ultimele trei guverne PSD.

În fapt, Victor Ponta este şi principalul beneficiar al unei eventuale demiteri a guvernului Dăncilă. Şi, probabil bine ghidat din culise, unde între alţii beneficiază de sfaturile fostului şef SIE, Silviu Predoiu, pare să fie unul dintre puţinii politicieni de vârf cu o gândire strategică, spre deosebire de ceilalţi care operează exclusiv în universul momentului. Obiectivul său fundamental este acela de a transfera cele mai importante structuri teritoriale ale PSD în Pro România, pentru că aceasta este principala avere a PSD. Vom avea, pe de o parte, un PSD bis, rebotezat, deocamdată, Pro România, iar pe de alta o cochilie golită parţial de conţinut, sclerozată, numită PSD, asupra căreia se vor concentra însă în continuare inerţial şi convenabil, din punctul său de vedere, atacurile celorlalte forţe politice, mass media şi societăţii civile. Cum şansele Vioricăi Dăncilă de a ajunge în turul doi în condiţiile în care trece moţiunea de cenzură sunt cvasi-nule, acest proces va căpăta tracţiune în perioada următoare. Dacă cumva mai are şi norocul ca Mircea Diaconu să ajungă în turul doi, ne putem aştepta la o accelerare consistentă a demersului de absorbţie a unor structuri PSD în Pro România.

Pe termen mai lung întrebarea este ce se va întâmpla cu PNL. Depinde în bună măsură şi de evoluţiile economice pe plan internaţional. O criză severă în 2020 va afecta serios partidul. Care nu va beneficia în fapt mai deloc de faptul că, aşa cum este de aşteptat, Klaus Iohannis va rămâne la Cotroceni încă cinci ani. În realitate, preşedintele, care nici nu are legături profunde cu partidul, odată reales va avea alte priorităţi. De pildă o posibilă carieră la nivel european după terminarea mandatului. Uzura PNL, care oricum este mai mult inerţial considerat un partid de dreapta, va face loc pe scena politică unui larg segment de stânga: una relativ tradiţională, în fapt un PSD rebotezat, sub conducerea lui Victor Ponta, care va fi tentat să-şi ţină alături şi ALDE, într-o posibilă formulă USL 2.0, şi una mai radicală, cu accente neo-marxiste, reprezentată de USRPlus. Pentru că, deşi există în interiorul ultimei formaţiuni şi un curent mai conservator, influenţa acestuia va scădea substanţial pe fondul creşterii celei a grupului Cioloş (mai ales dacă Dan Barna va avea un scor modest la prezidenţiale), un exponent fidel al poziţionării ideologice de la Bruxelles, unde curentul progresist este dominant. În aceste condiţii rămâne descoperit un segment ideologic conservator care să asigure un contrabalans. PMP ar putea exploata această oportunitate, însă pentru asta ar trebui să se poziţioneze ideologic mai ferm, ca discurs, pe zona conservatoare, inclusiv în contextul campaniei electorale prezidenţiale, altfel destul de reuşite, desfăşurate de Theodor Paleologu.