Cu Ion Irimescu despre adevărata credinţă

„La cei 95 de ani pe care i-a aniversat pe 27 februarie 1998, Ion Irimescu poate afirma că a străbătut aproape în totalitate veacul XX de la un capăt la altul. Istoria domniei sale e o pagină importantă din istoria artei româneşti, o vie şi pilduitoare lecţie de devoţiune artistică, de moralitate, împliniri şi succese. Tânărul artist a fost crescut într-un mediu elevat, filonul nativ fiind şlefuit în ambianţa unor şcoli de notorietate. Între maeştri începuturilor s-au aflat Dimitrie Paciurea, autorul celebrelor himere, Bourdelle, Despiau sau Joseph Bernard la Academia pariziană Grande Chaumière”, scria Valentin Ciucă, regretatul critic de artă, despre Ion Irimescu când acesta împlinise 95 de ani.

Având în minte aceste consideraţii ale unui important şi rafinat critic ieşean, bun cunoscător nu numai al părţii estetice a unei opere de artă, ci şi un fin diagnostician al atmosferei şi al caracterelor artiştilor, am început dialogul meu cu maestrul Ion Irimescu, comod aşezat pe o canapea de epocă, aşezată cu vederea spre geam într-un colţ însorit al atelierului. Maestrul Irimescu stătea pe o altă canapea, sorbind din ceaşca sa de cafea, adusă pe o tăviţă de argint de soţia sa Eugenia. Eu aveam în faţă o ceaşcă de ceai şi păhărelul pe jumătate umplut cu coniac Courvoisier Napoleon.

– Soţului meu îi plac coniacurile franţuzeşti, ca şi mie, de altfel, mi se adresă surâzând doamna Eugenia. Serviţi, e foarte bun. Puteţi pune şi câteva pictături în ceaşca de ceai. Noi punem, câteodată, câte un picuţ de coniac şi în cafea.

– Probabil că obiceiurile acestea le-a căpătat domnul Irimescu pe vremea cât a stat la Paris.

– Nu numai de atunci, le dobândise încă înainte de-a pleca acolo. Familia lui, pe linia maternă, avea o ascendenţă franţuzească, mi-a spus doamna Eugenia Augustina Irimescu (după nume de fată, Melidon) căreia toţi îi spuneau Jeni, iar soţul ei o alinta zicându-i Jenita. Mama lui Maria Cazaban, a adăugat doamna Augustina, se trăgea dintr-o veche familie franţuzească din Carcassonne, un orăşel cu un aer medieval, situat în apropierea graniţei cu Spania. Dar, fiindcă dumneata eşti din Iaşi, aş putea să spun că soţul meu are şi o descendenţă ieşeană. Străbunicul să, François Cazaban a venit la Iaşi în 1853, iar bunicul lui, Pierre Cazaban a trăit acolo, şi mama sa, Maria Cazaban a stat în Iaşi până s-a căsătorit, iar apoi a venit la Fălticeni. Dar şi la Fălticeni, ea nu şi-a uitat obiceiurile. Aşa că poţi servi cu încredere, coniacul e foarte bun.

Am degustat coniacul, era într-adevăr foarte bun. Aşa că mi-am pus şi câteva picături în ceai.

– Stimate domnule Ion Irimescu, l-am întrebat, punând păhărelul de coniac pe măsuţă, aţi străbătut de la un capăt la altul secolul XX, după cum afirmă criticul Valentin Ciucă, un exeget al operei dumneavoastră. Aţi văzut multe, aţi trăit multe, de aceea îmi permit să vă întreb: sunteţi un om credincios?

– La întrebarea aceasta, a spus privind în gol maestrul, pot să răspund în felul următor: m-am născut la ţară, la începutul unui secol ce părea să fie liniştit, dar a fost unul cât se poate de agitat, într-un loc situat parcă la marginea lumii, unde în fiecare casă, mai umilă sau mai răsărită, există o icoană şi unde duhul lui Dumnezeu bântuia prin tot locul. În copilăria mea, îi vedeam imaginea răsfrântă nu numai pe cer, dar şi pe fiecare fir de iarbă de care atârna o bobiţă de rouă în interiorul căreia iradia o icoană făcătoare de minuni cu chipul Maicii Domnului strângând la pieptul său pe pruncul Iisus, şi unde pe fiecare piatră de hotar se vedea răsfrânt din ceruri mereu acelaşi Crist. Îl vedeam în nori, în flăcări şi pe ape. Dumnezeu ne însoţea prin tot locul. Plecând de la aceste imagini şi aceste sentimente, am pictat – mi s-a dat această şansă – interiorul bisericuţei din Oprişeni. Dacă o veţi vizita, veţi vedea zugrăvită pe pereţi credinţa mea. Dar aceleaşi sentimente le veţi descoperi şi contemplând aproape toate lucrările mele. Căci la baza oricărei opere de artă stau frământările, întrebările şi îndoielile mai mult sau mai puţin ascunse ale sufletului. Prin sculptura mea, eu am căutat să le aduc la lumină.

– Cum au fost părinţii dumneavoastră?

– În tinereţea sa, tata a fost simplu ţăran. A pornit de jos, cum se spune, de la talpa ţării. Avea doar patru clase primare. Dar era înzestrat cu o inteligenţă vie şi un simţ practic aparte, astfel încât şi-a înjghebat, în scurt timp, o moşioară, devenind boiernaş. Boiernaşul avea şi o moară cu foc de care era foarte mândru. Mama, Maria Cazaban, provenea dintr-o familie de oameni cultivaţi. Învăţase la pensionul Humpel, din Iaşi, şi avea o adevărată slăbiciune pentru poezia lui Eminescu. Şi nu numai pentru poezia lui Eminescu, ci pentru tot ce emana înaltă spiritualitate şi credinţă. Din opera marelui nostru Eminescu recitau toate fetele de la pension, cunoşteau pe de rost o mulţime de poezii. Eminescu era prezent în casa noastră mai ales în serile de vară şi de iarnă, când mama, stând într-un fotoliu, recita cu un glas coborât aproape spre şoaptă Sara pe deal, Dintre sute de catarge, Glossă, Atât de fragedă, Ce te legeni, codrule, Mai am un singur dor, Stele-n cer, şi, bineînţeles lungi fragmente din Luceafărul… A recitat de atâtea ori Luceafărul, încât l-am învăţat şi eu pe dinafară… În fine, deşi tatăl şi mama proveneau din medii sociale şi culturale diferite s-au întâlnit, s-au iubit, s-au legat şi completat în chip fericit şi au format pentru tot restul vieţii un cuplu, un adevărat grup statuar, care a devenit pentru noi un model. Din ţăran sărac, tata, muncind şi strângând cureaua, a prosperat, devenind un boiernaş de ţară. Pe jumătate boier, pe jumătate ţăran, tata nu şi-a pierdut credinţa. Rugăciunea devenise pentru el un ritual, la care participam adesea şi noi. Prin urmare, copilăria mi-am petrecut-o într-o atmosferă profundă de religiozitate patriarhală care învăluia ca o mantie de fum satul. Atunci, mama m-a învăţat să mă închin dimineaţa şi seara, obiceiuri care au prins rădăcini în firea mea şi pe care le-am urmat de-a lungul întregii mele vieţi. Trebuie să mărturisesc însă că, din păcate, aceste obiceiuri s-au mai atenuat odată cu trecerea timpului. Sigur că, aşezându-mă la masă, n-am făcut cruce întotdeauna, aşa cum mă obişnuiseră părinţii. Nici aici, la Bucureşti, n-aş putea spune că mă aşez în fiecare seară în faţa icoanei, în genunchi, să rog pronia cerească să mă ierte şi să-mi dea putere să-mi duc lucrările mele începute şi neîncepute până la bun sfârşit. Da, aceste obiceiuri dobândite în copilărie s-au mai atenuat, eu n-am urmat întru totul literă dogmelor religioase însuşite de acasă, dar am devenit un om care a căutat tot timpul să mediteze la aceste lucruri, să le cântărească în mintea sa şi să fie atent la tot ce se petrece în jur. Să caute acel sâmbure de dumnezeire sădit în fiecare părticică de materie, în fiecare atom. Sigur că, trăind într-un alt mediu decât cel strict familial – şcoală, facultate, biserică, atelier –, ajungând la Bucureşti şi apoi în străinătate, în Franţa, la Paris, mi s-au deschis în faţă şi alte orizonturi. Gândirea mea religioasă a îmbrăcat şi o altă haină. Am început să înţeleg, raportându-mă mereu la trecut, mai în profunzime o mare parte din problemele şi mesajele legate de credinţă şi să le dau o altă înfăţişare; cu alte cuvinte, să le proiectez într-o altă dimensiune, nu ştiu dacă mai vastă, dar oricum accesibilă percepţiei lăuntrice. Dar şi astăzi, chiar şi aici la Bucureşti, dimineaţa, când ies în curtea casei noastre şi văd răsărind soarele, şi văd bobiţele de rouă sclipind în vârful ierburilor, ochii mei văd răsfrângându-se în ele şi icoanele pe care ochii mei de copil le-au contemplat în copilărie. Ce s-a întâmplat când Dumnezeu a creat pământul, când a creat soarele, câte zile i-au trebuit să-şi ducă lucrarea până la capăt şi aşa mai departe, toate aceste lucruri nu le luăm la modul stricto senso. Ci le raportăm la contextul creării nesfârşitelor lumi cereşti. N-am putut să cred întru totul în litera învăţăturii ortodoxe.Totuşi, mi-a rămas în suflet un anumit sentiment, sentimentul că există undeva, în eter, o forţă supranaturală, o forţă supremă, nedefinită, neîncorporată într-o fiinţă, aşa cum concepe, biserica. Dumnezeu este duh şi spirit. Dumnezeu este o putere nelămurită. O putere care depăşeşte mentalitatea noastră limitată, pământească. De multe ori, astăzi, când trec pe lângă un locaş sfânt mă închin, aşa, spontan. Sau, de multe ori, intru înăuntru şi aprind câte lumânare pentru cei morţi, pentru mama, pentru tata, pentru rudele decedate, pentru prieteni. Îmi fac cruce şi spun, „Doamne, iartă-i şi iartă-mă pe mine, păcătosul”. Doare, da, asta doare. Despărţirea de cei dragi îţi produce suferinţă în suflet. Rugăciunea aceasta îmi sădeşte în adâncul conştiinţei un sentiment de curaj, îmi dă curajul de-a privi şi accepta viaţa aşa cum este ea. Sentimentul acesta că ruga ţi-a fost primită undeva sus, într-un spaţiul inaccesibil vederii şi auzului, dar nu şi sufletului, îţi creează o stare de împăcare cu tine însuţi. O stare de linişte interioară. Tot educaţia religioasă, însuşită în copilărie, m-a făcut să adopt o atitudine pe care am urmat-o toată viaţa. Şi anume: am evitat în viaţă să umblu cu neadevăruri, să mă ascund după deget. Am căutat în viaţa cea de toate zilele să fiu un om cinstit, am căutat să nu fac rău nimănui. Într-un fel, am înţeles că adevărata credinţă este nu cea exterioară, ci cea nutrită de suflet. Nu trebuie să faci neapărat mătănii pentru a fi credincios. Nu trebuie să ţii post pentru a-ţi înălţa spiritul către acea forţă unică de care vorbeam. Eu nu ţin post. Nu ţin. De ce? Pentru că am ajuns la concluzia că sufletu-i suflet, iar stomacul e stomac. Burta deci e burtă şi nimic altceva. Credinţa este zăvorâtă undeva în adâncul sufletului. Iar sufletul, ca şi fiinţa supremă, este nedefinit. Cine ar putea defini noţiunea de suflet? Sufletul este raţiune? Gândire? Doar atât? Aceste concepte mi-au călăuzit toată existenţa. Şi pot să spun că această existenţă a fost destul de sinuoasă: oscilând între frumos şi urât, între bine şi rău.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist