Cum faci din ticălosul Popescu un mare patriot

Popescu – ştiţi, cu siguranţă, că e deja de notorietate mondială – a spus zilele trecute, la Bucureşti, cu o nonşalanţă ce arată şi lipsă de principii, şi iresponsabilitate, ambele crase, că războiul de pe Nistru, din 1992, când am fost atacaţi de Armata a 14-a, a fost, stimaţi istorici şi oameni cu scaun la cap, unul civil! A spurcat la scenă deschisă, în obiectivele camerelor de luat vederi, şi blasfemia s-a împrăştiat instantaneu, ca o pleaşcă inestimabilă pentru cine vrea să rescrie aici istoria după chipul şi asemănarea conjuncturii. Civil?! Gut, haraşo! Maladeţ, băi, Popescule, că te-ai oferit să fii coadă de câine într-o misiune de care s-ar fi ferit şi scatofagii de carieră. Repetă-le asta oamenilor care au stat, atunci, în tranşee, gândindu-se că îşi apără nevoile şi neamul, spune-le morţilor ucişi de mercenarii veniţi din străfundurile Rusiei, osemintelor albite sub pământ.

Nu e, totuşi, cazul să insist asupra mizei: schimbarea nonşalantă de optică, prin excluderea agresiunii ruse, intră, probabil cu necesitate, în natura ocultă a trocului care le-a adus pe fantoşele astea în prim-plan, din imundul lor anonimat. Granzilor le trebuie să inculce, în zonă, nişte idei, menite să arunce cât mai eficient lucrurile în derizoriu, ca pe tabula rasa astfel obţinută să se poată pe urmă construi în linişte, fără bătăile de cap pe care ţi le dă, de pildă, eterna problemă identitară, atât de agasantă pentru cineva care vrea să-şi ardă de tranzacţii şi nimic mai mult, peste tot ce înseamnă – sper că mai înseamnă – specific naţional. Popescu a grăit cu o gură din astea, din străfundurile transnaţionalelor cărora li se rupe de adevărul istoric. Nu e deloc întâmplător că dinspre anumite ONG-uri, finanţate mai ales din fonduri nemţeşti, ne vine, în zbor razant, bizareria asta de naţiune civilă. Dumnealor pohtiră, odată cu coridorul sanitar, şi un om generic pe potrivă, un alt tip de mentalitate, altfel spus, obedient şi fără memorie, dacă iei la bani un pic mai mărunţi insinuările caricaturii de la Externe. Un alt om nou.

Am râs de indignarea, cred că destul de jucată (deşi omul afectează o conştiinţă independentă şi critică), lui Octavian Ţâcu, deputat pe listele PAS, istoric de mesere, apropo, care i-a cerut ministrului, cu acestă ocazie, "demisia de onoare". Mai întâi că nu e deloc cazul să-i prezumăm lui Popescu – ca şi lui Năstase, mai ales după infamul vot în PACE – onoare: n-a avut-o niciodată, din moment ce s-a dovedit capabil de o asemenea josnicie. În rândul al doilea (dar, vorba ceea, nu în ultimul!), ce onoare mai poţi pretinde după coabitarea cu alde Popescu şi Năstase sau după ce, mai cu seamă, coaliţia a refuzat pe faţă să se apuce de cazul finanţării pe filieră rusă a PSRM? Să le cauţionezi prin proprie prezenţă – pe listele formaţiunii, în Parlament – pe toate astea şi încă să pretinzi onoare?!

Dar nu e singura ipocrizie cu care au început să umble intelectualii noştri. Citeam azi, pe blogul unuia dintre mulţii arondaţi la contracte cu guvernul, depinzând, în orice caz, de bunăvoinţa mahărilor din viscerele sale, cum că "pentru ministrul Popescu e patriotic să găsească o soluţie a fantomei transnistrene". Am citit ceva asemănător şi pe la alţii, indivizi cu rubrici, invitaţi pe la televiziuni, tămâiaţi ca formatori de opinie. O specie infinit mai nocivă decât popeştii pe care îi poate înnobila printr-o simplă apăsare pe taste.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi" în Republica Moldova