Curentul latinist şi configurarea conştiinţei identitare româneşti moderne (I)

În cadrul mecanismului de constituire a conştiinţei de sine a românilor din ultimele două secole, ideea originii romane a poporului român şi a caracterului latin al limbii române a jucat rolul unui pivot coagulant şi al unui factor de coeziune sau, ca să ne exprimăm cu o sintagmă la modă, rolul unui „mit identitar” cu efect structurant. Se poate afirma chiar că această idee‑forţă a romanităţii românilor a declanşat şi deopotrivă a însoţit eforturile poporului român spre o conştiinţă de sine naţională în sens modern. Ca şi în cazul celorlalte popoare vecine din Balcani şi din Europa de Est, şi la români procesul de configurare a unei conştiinţe a modernităţii a început pe la jumătatea secolului al XVIII‑lea, fermentul ideologic constituindu‑l mişcarea de idei a Iluminismului european (Aufklärung). Ceea ce constituie particularitatea românească în cadrul acestei tendinţe istorice mai vaste este orientarea hotărâtă spre o modernitate de tip occidental, orientare care a funcţionat consensual în cadrul societăţii româneşti, pe parcursul câtorva generaţii, de‑a lungul secolului al XIX‑lea. Pentru generaţiile fondatoare ale modernităţii în România, orientarea spre tipul de cultură occidental a fost în mare parte sinonimă cu orientarea spre (re)descoperirea şi impunerea conştiinţei romanităţii. O dată acceptată ca element central al ideologiei militante naţionale, ca ţintă şi mijloc principal al „redeşteptării naţionale”, ideea romanităţii a determinat decizii politico‑sociale şi culturale de importanţă istorică şi cu consecinţe decisive nu doar asupra structurilor politico‑sociale şi a orientărilor politicii externe a statului român, ci şi asupra mentalităţilor publice, a culturii şi literaturii naţionale, a imaginii despre sine a românilor, precum şi asupra configurării sistemului de norme al limbii române literare moderne. Ecuaţia modernitate‑occidentalism‑romanitate continuă să fie actuală şi în România post‑comunistă de astăzi.

În cele ce urmează îmi propun să aduc câteva informaţii şi să formulez câteva aprecieri asupra rădăcinilor istorice ale acestei idei. Dacă această opţiune a românilor a fost bună sau rea, dacă efectele sale în plan istoric au fost pozitive sau negative, acestea sunt întrebări lipsite de sens pentru cineva care se situează într‑o perspectivă ştiinţifică. Faptele istorice sunt cele care sunt, analistul nu are decât să le constate şi să încerce să le interpreteze în spiritul obiectivităţii şi al celei mai depline seninătăţi.

Prima generaţie de români care iau act de romanitatea poporului român este generaţia cronicarilor moldoveni de la sfârşitul secolului al XVII‑lea. În special cărturari moldoveni precum Miron Costin şi Dimitrie Cantemir afirmă cu tărie originea romană a românilor de pretutindeni. Memorabila formulă a lui Miron Costin „moldovenii, muntenii şi ardelenii toţi dintr‑o fântână cură şi toţi de la Râm se trag” pare însă să fi rămas fără un ecou persistent în conştiinţele contemporanilor, pentru care componenta confesională (marea majoritate a populaţiei româneşti era de religie ortodoxă) pare să fi fost mult mai importantă decât cea etnică. Orientarea spre Roma devine prioritară doar pe la jumătatea secolului al XVIII‑lea şi se află în legătură cu înfiinţarea, în 1699, a Bisericii Române Unite cu Roma, act politic‑confesional iniţiat printre românii din Transilvania de guvernul imperial de la Viena.

După câteva decenii de tatonări şi frământări, Ioan Inochentie Micu‑Klein (1692‑1768), episcopul român uniat, dă un sens nou relaţiei între militantismul confesional şi ideea etnicităţii. Militant politic şi organizator al Bisericii Române Unite, mort în exil la Roma la capătul unei îndelungate perioade de militantism politic în direcţia emancipării confesionale şi, implicit naţionale, a românilor din Imperiul Austriac, Inochentie Micu‑Klein a devenit, după moartea sa, o figură emblematică, legendară pentru posteritate.

Pentru generaţii la rând, Micu‑Klein a fost model al unui anumit tip de militantism ardelenesc reformist, legalist, dar deosebit de virulent şi de inflexibil în afirmarea „originii nobile” a românilor şi, în consecinţă, a recunoaşterii depline a drepturilor politice legitime ale românilor din Imperiu, a tuturor românilor, nu doar a celor greco‑catolici („uniaţi”). Deşi copleşit de Curtea Imperială cu numeroase onoruri (episcop de Făgăraş, mai apoi de Blaj, al românilor greco‑catolici, baron al Imperiului şi membru de iure al dietei Transilvaniei), a trezit suspiciuni masive în rândul reprezentanţilor puterii centrale prin „inflexibilitatea” pe care o manifesta în afirmarea emancipării politice şi culturale a românilor ardeleni. Episcopul Inochentie invocă fără preget prevederile înţelegerii istorice de la 1700, când o mare parte a clerului ortodox acceptase Unirea cu Roma. Respectivele drepturi promise întârziau să fie acordate românilor, situaţie intolerabilă pentru vajnicul episcop de la Blaj. Acuzat că nu a luat poziţie clară împotriva tulburărilor populare conduse de călugărul ortodox sârb Visaron Sarai în anul 1744, Inochentie Micu-Klein a fost convocat la Viena şi i s‑a interzis să se reîntoarcă la eparhia sa de la Blaj. Ultimii 24 de ani ai vieţii sale i‑a petrecut în exil la Roma. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi