Dan Hatmanu – un chip pe marahma vremii

Astăzi, odată cu trecerea la cele veşnice a acestui important artist al Iaşilor şi ţării, o asemenea expoziţie se impune cu şi mai multă urgenţă şi sunt sigur că Muzeul de Artă din Iaşi va purcede cu profesionalism şi dragoste la săvârşirea unui asemenea act de punere în valoare a unei opere inestimabile. Asta cu atât mai mult cu cât în patrimoniul pinacotecii ieşene se află peste o sută de lucrări, donate chiar de artist acestei prestigioase instituţii, slujită cu har decenii în şir şi de muzeograful de har şi înaltă competenţă Maria Hatmanu. O asemenea expoziţie e grăitoare pentru felul în care se aşterne calea unui artist şi rostuieşte o vocaţie.

Se spune despre unii oameni că sunt hărăziţi anume lucrării într-un domeniu sau altul. Cu privire la artişti s-a împământenit în deosebi această credinţă, mai cu seamă că îndeletnicirea lor e văzută ca una a harului şi darului ceresc. Doar câţiva aleşi sunt poftiţi să stea la masă cu zeii. Chemarea harică este, totodată, una ursită şi îşi arată semnele încă de devreme, din copilărie, când asemenea făpturi cu stea în frunte încep să dovedească înzestrarea lor excepţională. Părinţii nu sunt întotdeauna foarte încântaţi de astfel de înclinaţii artistice şi caută cu orice chip să-şi călăuzească odraslele spre preocupări considerate de ei potrivite omului de ispravă, menit a îmbrăţişa meseriile serioase şi generatoare de respectabile poziţii sociale. Cam aşa s-a întâmplat şi cu pictorul Dan Hatmanu, pontiful picturii ieşene şi româneşti, cum mi se mărturisea el însuşi în vara anului 2011, când am călătorit împreună la izvoarele sale, la Scobinţi, satul aidoma unui ceardac potopit de flori şi verdeaţă a de pe clinele dealurilor Hârăului, acolo unde artistul a văzut lumina zilei. În filmul de televiziune „De la Scobinţi în areopagul picturii“, meşterul, cuprins de emoţia întoarcerii acasă, îşi aducea aminte că de copil murdărea pereţii cu tăciune, iar odată ce descoperise culorile şi acuarelele nu se mai desprinsese din preajma lor. Le mirosea fericit şi îndelung şi uita pur şi simplu de sine mâzgălind pe hârtie, pe ardezie, pe lemn tot felul de privelişti, care de care mai ochioase şi mai sturlubatice. Că fusese sortit să fie „zugrav de subţire“ nu se îndoise de atunci, de la acea vârstă aurorală, iar părinţii, „mamaia“ şi „tataia“, admirabili dascăli haretieni, imortalizaţi de artist în portrete memorabile, au înţeles şi au acceptat că aceasta este calea de mers pentru fiul lor cel mic, că doar astfel acesta va putea da măsura darurilor din părinţi în părinţi. Oameni cu glagore, cumpăniţi, ei l-au slobozit întru această preocupare abia după terminarea liceului(Colegiul Naţional din Iaşi), când au considerat că sosise momentul opţiunilor în cunoştinţă de cauză.

Odată plecat pe acest drum, Dan Hatmanu şi-a pus toate energiile şi resursele în slujba împlinirii indiscutabilei sale vocaţii. Chiar şi ceea ce la o primă vedere ar fi putut fi considerat drept slăbiciune, precum emotivitatea sa neobişnuită, ce lua în copilărie forma fricii sau chiar spaimei, a fost ingenios şi creativ fructificat de artist în demersul creator. Copilul, adolescentul, tânărul ieşeau din rând, păreau tot timpul porniţi pe şotii şi năzbâtii şi alte de alea, dar toate nu erau decât manifestări ale unei minţi fremătătoare, fosforescente, ale unui spirit scormonitor. Dan Hatmanu vădea încă de atunci o privire ageră şi necanonică asupra lumii înconjurătoare, contrapunctată de fiecare dată de un lirism bine măsurat şi de un spirit critic ce se exprima inspirat prin ironie şi mai cu seamă autoironie. Cu aceste premize şi calităţi a plecat în aventura sa artistică Dan Hatmanu. A avut norocul de a avea mentorul ideal, pe Corneliu Baba, profesorul său de la Iaşi, de la Academia de Arte Frumoase. Magistrul nu numai că i-a dat sfaturi preţioase şi l-a lăsat cu înţelepţire să-şi caute locul sub soare, dar i-a fost şi prieten şi confesor în ceasurile de neîncredere, inevitabile în orice carieră artistică. Sub îndrumarea lui Corneliu Baba a învăţat toate tainele artei picturale şi a ajuns să le stăpânească iscusit. Bursa Academiei Române, câştigată prin concurs, i-a oferit posibilitatea unor stagii roditoare la Leningrad(1962-1963) şi Paris(1964). În aceste mari centre artistice ale lumii tânărul pictor Dan Hatmanu şi-a îmbogăţit repertoriul şi şi-a articulat în urma unui exigent examen critic poetica sa atât de pregnantă şi captivantă. Petrecând zile şi zile în marile muzee şi biblioteci din aceste metropole, creatorul a dobândit o cunoaştere de profundis a mersului artelor şi cu această largă şi nuanţată cuprindere a izbutit să-şi construiască discursul pictural, acel fel propriu, original, de a exista într-un mediu artistic elevat şi policrom. Era mereu doldora de idei şi capabil de a le plăsmui în forma de expresie potrivită întrupării creatoare. De aceea, nu întâmplător, după expoziţia de la Paris din 1965, de la Galerie du Passeur, comentatorii francezi, unii de primă mână, au fost impresionaţi de privirea proaspătă şi insolită asupra capitalei Franţei din pânzele lui Dan Hatmanu Artistul restituia parizienilor un Paris al lor, dar revelat prin transcripţia plastică jucăuşă, inteligentă şi fermecătoare a unui român. Pictorul procedase asemenea lui Magritte, zugrăvind realitatea prin asocieri surprinzătoare, însă devoalând ascunzişuri tâlcuitoare, ce proiectau un Paris tainic, cuceritor şi inedit.

Căutarea a definit în permanenţă lucrarea pictorului. S-a arătat tot timpul în stare a da la iveală chipul nebănuit al înconjurimii, surprinzând privitorul, încântând prin noutatea compoziţională, ideatică, dar şi prin meşteşugul săvârşirii operei. Pictura lui Dan Hatmanu este una provocatoare, bucură cu ironia sa bonomă, cu humorul moldovenesc, ce-a fost caracterizat a fi scoborâtor din Creangă. Claviatura tehnică amplă pe care se mişcă, de la arta portretului la compoziţiile cu substrat filosofic, la viziunile clasice cu o tăietură modernă, la conceptele abstracte, i-a îngăduit să treacă firesc de la un subiect la altul, substanţial diferite, configurate de altfel în cicluri, apelând natural şi sporitor artistic la limbaje ce se situau în contrast cu cele anterioare. Totul s-a rânduit în creaţia sa armonic, fiind rodul unei elaborări minuţioase, bine gândite, de multe ori petrecute la capătul unor dialoguri vii şi folositoare cu partenera sa de viaţă, fosta colegă de Academie, Maria Hatmanu. Locul prestigios ocupat de Dan Hatmanu în areopagul picturii nu a fost cucerit doar cu harul, talentul, inteligenţa şi cultura sa deosebite, ci şi ca urmare a unui riguros program de lucru. Aidoma mentorilor săi Corneliu Baba şi Ion Irimescu, Dan Hatmanu era un împătimit al atelierului, în care s-a simţit cel mai în largul său. A fost spaţiul cel mai propice materializării ideilor ce încolţeau în mintea sa efervescentă şi de unde îşi luau zborul spre galerii, muzee, colecţii de stat sau private.

Artistul atât de fecund şi personal Dan Hatmanu, prezenţă vie, incitantă în viaţa artistică a Iaşilor, a ţării şi lumii, a găsit de fiecare dat resorturile trebuitoare spre a fi un om al cetăţii, al breslei, al patriei lui. Derivă o asemenea condiţie din modul în care îşi concepea existenţa. Ca staroste al breslei la Iaşi vreme de mulţi ani, Dan Hatmanu a contribuit decisiv la cristalizarea unui climat artistic elevat şi respirabil, dar şi la asigurarea unor condiţii mai prielnice de lucru prin construcţia atelierelor din Armeană. Este Domnia Sa artizanul reînfiinţării învăţământului artistic superior în Iaşi, suprimat samavolnic în 1950. S-a numărat printre iluştrii rectori şi dascăli ai înaltei şcoale ieşene. S-a consacrat, totodată, ca un generos donator. A dăruit sute de lucrări din producţia sa muzeelor, unor instituţii publice fundamentale din ţară şi străinătate, de la Academia Română la UNESCO, ONU şi atâtea altele.

Vestirile din vremea copilăriei, ce duceau cu gândul la un viitor demiurgos, s-au împlinit. Dan Hatmanu, cum scria într-o însemnare ce i-a dedicat-o Ion Irimescu, fostul său profesor, „…are un loc bine definit în cultura românească, înscriindu-se printre seniorii artei plastice contemporane.“ Vocaţia sa a fost minunat rostuită. Iar semnele pe care ni le-a lăsat sunt dăinuitoare şi reprezintă piese de tezaur artistic naţional.

Grigore Ilisei este scriitor, critic de artă şi publicist