David Trimble şi căutarea păcii

Luni a încetat din viaţă, la 77 de ani, David Trimble (baron Trimble), membru al Camerei Lorzilor şi fost şef al executivului nord-irlandez, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1998. Din postura de first-minister şi lider al principalului partid protestant, la acea vreme, Trimble a avut un rol determinant în conturarea acordului de pace din 10 aprilie 1998 („acordul din Vinerea Mare”), alături de politicianul catolic moderat John Hume. De altfel, cei doi au împărţit distincţia oferită de Comitetul Nobel norvegian, dar eforturile lor nu puteau da rezultate în lipsa unei mobilizări internaţionale mai largi, care i-a izolat şi marginalizat pe radicalii din ambele tabere. Construcţia politică în care s-a implicat David Trimble rezistă, provincia fiind condusă, în toţi aceşti ani, de guverne în care sunt reprezentate cele mai puternice partide din ambele comunităţi. După cum se ştie, în ultima vreme au apărut îngrijorări serioase pe fondul Brexit-ului, dată fiind nevoia de a menţine libera circulaţie între provincie şi Republica Irlanda, element-cheie al acordului de pace.

Lordul Trimble a conferenţiat la Iaşi în 2013, o manifestare plasată sub egida Festivalului Internaţional al Educaţiei. Dacă printre cititorii acestui text se numără participanţi la acel eveniment, îşi amintesc cu siguranţă modestia şi timiditatea vorbitorului, care au completat perfect portretul unui politician orientat spre valori. (De altfel, aceştia sunt singurii politicieni care merită ascultaţi cu atenţie – în rest, este pierdere de timp.) Departe de a fi un lider charismatic – şi aici putem face comparaţia cu rivalul său de o viaţă din tabăra protestantă, reverendul Ian Paisley, decedat acum opt ani – Trimble şi-a păstrat şi în politică stilul de jurist şi profesor universitar: elegant, uşor distant, atent la detalii, dar mereu interesat de chestiunile de fond, nu de aplauzele galeriei.

Fostul lider nord-irlandez ne-a spus, prin acţiunile sale din anii 1995-1998, ceva foarte important. Există o situaţie în care un politician de vârf are dreptate să nu-şi respecte angajamentele, să procedeze altfel decât le-a promis alegătorilor. E vorba de o singură situaţie: căutarea păcii. Dacă rememorăm situaţia din acei ani, ne frapează distanţa între opiniile generale ale populaţiei, net favorabile păcii şi înţelegerii între cele două mari comunităţi, şi atitudinea rigidă a marilor partide, preocupate să nu piardă sprijinul segmentelor radicale, ostile oricărui compromis. Din postura de aspirant la şefia partidului său (Partidul Unionist din Ulster – UUP), apoi din aceea de lider şi şef al executivului, Trimble a promis că nu va negocia cu entităţi asociate Armatei Republicane Irlandeze, pe care o acuza de terorism. Dar, ulterior, pe fondul parteneriatului cu John Hume, s-a lansat în aventura reconcilierii şi, după încheierea acordului, a primit recompensa meritată, fiind reconfirmat în funcţie prin alegerile din acel an (iunie 1998).

Însă, în politică, recompensele sunt mereu urmate de sancţiuni, iar linia lui Trimble nu avea cum să rămână populară pe termen lung. La capitolul influenţă în comunitatea protestantă, UUP a scăzut mult şi a făcut loc forţei mai radicale patronate de reverendul Paisley, Partidul Democratic din Ulster – DUP. Din această postura de lider învins, retras într-o poziţie politică onorifică, de membru al Camerei Lorzilor, a venit la Iaşi baronul Trimble. Nimeni nu-i poate contesta, însă, victoria morală: odată devenit dominant, DUP nu a mai criticat acordul pe care îl acceptase în 1998 – cu jumătate de gură, după presiuni imense, dar îl acceptase – şi a jucat după reguli, asumându-şi funcţia executivă de vârf şi participând la coaliţii cu partide sprijinite de catolici.

Lordul Trimble va rămâne o figură importantă în politica europeană a ultimelor decenii nu doar pentru că a căutat pacea şi a avut succes, ci şi pentru că a contribuit la edificarea noilor instituţii democratice nord-irlandeze. Pacea între comunităţi afectate de o istorie conflictuală trebuie întotdeauna susţinută prin instituţii. Politicienii care reuşesc să construiască asemenea instituţii merită ascultaţi cu atenţie şi respect, iar memoria lor trebuie onorată.    

Lucian DÎRDALĂ