De ce multora li se pare că „înainte era mai bine”? Explicaţiile interesante ale unui cunoscut intelectual ieşean

Fac şi eu parte (ca tot omul, era să adaug) dintr-un grup de pe o reţea de socializare, grup ce are drept fir conducător oraşul Iaşi. Apar acolo o mulţime de fotografii, mai vechi sau mai recente, unele din ele foarte interesante, altele – dimpotrivă – cât se poate de banale. În această din urmă categorie intră imaginile unor obiective industriale şi ale unor cartiere sau clădiri din perioada regimului comunist. Interesul acestor fotografii stă de fapt în comentariile care le însoţesc. Imaginile cu fabrici, uzine şi întreprinderi astăzi dispărute dau naştere unor confesiuni patetice: „am lucrat acolo ani de zile, produsele noastre erau cunoscute în toată lumea”, „era o fabrică model, s-a ales praful de ea”, „uzina era o minunăţie, au vândut-o la fier vechi” etc.,etc. Revine obsedant refrenul „au distrus fabrica iar în locul ei e un hipermarket”, transformare ce induce ideea că societatea capitalistă nu urmăreşte altceva decât consumul şi profitul. Până şi imaginea Magazinului Universal Moldova provoacă evocări duioase, deşi acolo avem în fond o prefigurare a centrelor comerciale de acum. Notele confesive sunt adeseori prezente şi ele sunt preponderent nostalgice, caracterizând acei ani drept „minunaţi”, „unici”, „plini de farmec”.

Aceste variaţiuni pe tema „era mai bine înainte” nu sunt o surpriză. Cvasitotalitatea comentatorilor care idealizează trecutul sunt oameni care şi-au trăit tinereţea în acea perioadă iar rememorările reprezintă o încercare de a regăsi o vârstă pierdută. Nu voi insista nici pe ideea că acele industrii atât de regretate erau o sursă de poluare şi că, tehnologic, începuseră să fie depăşite. Sau că cifrele arată că, din punct de vedere economic, Iaşul stă astăzi mai bine decât atunci. Alt fapt mi se pare demn de atenţie. Dezafectarea şi distrugerea fabricilor şi uzinelor sunt de fiecare dată atribuite altcuiva, practic niciodată numit. Autorii postărilor par să fi fost martori neputincioşi ai unor evenimente dramatice, provocate de forţe obscure. Neasumându-şi nici o vină, ideea de responsabilitate colectivă nu e niciodată prezentă.

Fenomenul are, la noi, o veche tradiţie. Un exemplu de ocultare a responsabilităţilor colective ar fi atrocităţile antisemite comise de români în timpul celui de al doilea război mondial. Mai târziu, regimul comunist a recurs la o paradă cusută cu aţă albă pentru a justifica represiunea şi crimele din anii ’50: a vorbit despre „abuzuri”, despre „încălcări ale moralei comuniste”, ba chiar s-a inventat un concept, şi anume „obsedantul deceniu”. Multe din romanele considerate „îndrăzneţe” au putut apărea doar fiindcă prezentau aspecte din „obsedantul deceniu”. Toată nebunia cu cultul personalităţii lui Ceauşescu a fost, şi ea, pasată la alţii (ca să nu mai spunem că, în ochii multora, aberaţiile comise de Ceauşescu erau de fapt opera „Cabinetului 2”, adică a maleficei sale soţii).

Am citit recent o carte absolut remarcabilă, intitulată Crime fără pedeapsă şi semnată de Dina Khapaeva, actualmente profesoară la o universitate americană. Cartea îşi propune să identifice sursele putinismului iar una din aceste surse ar fi tocmai refuzul ruşilor de a-şi asuma sinistrul trecut comunist. Au existat numai câţiva ani de autentică liberalizare, la sfârşitul anilor ’80 şi la începutul anilor ’90, când chestiunea Gulagului, aceea a crimelor în masă sau aceea a foametelor provocate etc. au fost expuse la lumina zilei şi tratate fără complexe. După aceea, s-a impus operaţiunea de cosmetizare a regimului comunist, cu accent pus pe Marele Război de Apărare a Patriei, devenit referinţă absolută. Reabilitarea lui Stalin e una din componentele acestei operaţiuni. În astfel de manipulări ale istoriei găseşte Putin surse de legitimitate. Spre deosebire de germani, care consideră că al doilea război mondial a fost o tragedie şi care îşi asumă responsabilitatea pentru ororile de la Auschwitz, ruşii reţin acum doar latura eroică a războiului şi evacuează amintirea Gulagului.

Analogii se pot face, destule, cu situaţii de la noi. Tratăm cu superficialitate sau cu indiferenţă complicitatea populaţiei la mascarada ceauşistă, întreţinem mitul unei Românii comuniste mare putere industrială şi prezenţă marcantă pe scena internaţională. Manipulăm memoria pentru a falsifica adevărul istoric.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, critic literar și scriitor

Text apărut în secțiunea OPINII a Ziarului de Iași