De ce pierde fotbalul sud-american

Ani şi ani de zile, lupta pentru titlul mondial la fotbal se rezuma la un duel continental între Europa şi America de Sud. În 1958, pe stadionul “Rasunda“ din Stockholm, Brazilia câştiga primul său titlu suprem după o finală sclipitoare, scor 5-2 cu ţara gazdă Suedia. Ca să împrumutăm un termen din tenis, a fost primul “break“ în această dispută şi, până nu demult şi singurul. Mai mult, sud-americanii au câştigat şi ediţiile disputate pe continente neutre (1982, 1986, 1994 în CONCACAF, 2002 în Asia). Pe un plan subţire, europenii şi-au câştigat titlurile numai pe bătrânul continent, ceea ce nu pica bine pentru leagănul football-ului anglo-saxo-european.

Cu alte cuvinte, europenii sunt inventatorii, ei au venit cu ştiinţa, cu industria, cu infrastructura, dar baza acestui sport, rezervorul de talente rămâne America de Sud, cu o palidă concurenţă din partea Africii. După anii 1990, mulţi oameni pronosticau că se apropie ziua în care se va sărbători primul titlu mondial al continentului negru. Astăzi, Africa are aproape atâtea şanse de a se impune cât şi alte continente, inclusiv America de Sud. Prima Cupă Mondială disputată în Africa (2010) a fost adjudecată de Spania, iar în 2014, Germania a câştigat titlul suprem chiar în inima inamicului, Brazilia. Şi uite-aşa, mai sunt două zile şi vom consemna al patrulea triumf consecutiv al Europei. Anul 2002, când Brazilia a câştigat trofeul la Yokohama în finala cu Germania, pare a fi, din ce în ce mai mult, anacronic şi vetust.

Ce s-a întâmplat? A secat filonul de talente fotbalistic al Sud-Americii? Nici pomeneală! America de Sud, ba chiar şi Africa, produc mai multe valori fotbalistice decât “Bătrânul Continent“. Dar în timp ce puştanii europeni cresc în locuinţe bine climatizate şi îşi pierd timpul butonând la tabletele de sub nas, cei sud-americani evadează din favelele lor amărâte şi bat mingea, pentru a scăpa de necazuri şi – eventual- pentru a fi depistaţi de vânătorii de talente, duşi în raiul european şi scăpaţi de sărăcie. Pentru mulţi, saltul de la calicie la lumea cu sclipici  este orbitor, a învăţat-o şi Mutu, care n-a crescut în favele. Iar dacă în 1958, una dintre stelele Braziliei lui Pelé şi Garrincha, pleca la Real Madrid şi nu se adapta deloc (este vorba de Didi), dacă în 1982, Zico, starul dezordonatei “seleçao“, eşua la Udinese, acum un internaţional carioca rămas în Brazilia, reprezintă o raritate.

Că fotbalul s-a mutat cu arme şi bagaje în Europa, se ştie demult. Ceea ce nu se putea anticipa în anii ’90 şi mai înainte este că Europa pune stăpânire exclusivă pe piaţa fotbalului. Lucru care a influenţat şi mentalitatea, şi activitatea federaţiilor din AMSUD. Într-adevăr, dacă impresarii vin pe Copacabana, înhaţă cei mai talentaţi copii şi îi cară în Europa, ce sens are ca oficialii de la Rio să facă selecţii? Numai că nu orice puşti luat în portbagaj rezistă rigorilor din La Liga, sau Serie A, ori Premier League, nu toţi fac faţă cerinţelor de pregătire fizică de acolo şi se întorc acasă, ori se duc aiurea, în Kazahstan, Emirate sau România, în calitate de rebuturi fotbalistice. Să zicem că în Argentina (fiindcă acolo se lucrează mai mult cu capul pe umeri ca în Brazilia) s-ar lua decizia ca o campanie de calificare să fie abordată doar cu jucători din interior. Cum să joace Argentina fără Messi, când la ultimele preliminarii a fost pe punctul de a rata calificarea , cu Messi cu tot? Şi dacă s-ar întâmpla minunea ca o altfel de strategie să aibă succes, în secunda a doua, toată echipa aia ar fi transferată cu căţei, cu purcei, cu pisici şi cu arici, tot în Europa, iar munca sisifică s-ar relua de la capăt. Vorba românului verde, “pe ce geschäft“?

O altă explicaţie posibilă este de domeniul geografiei pure. În 1958, jucătorii sud-americani veneau în Suedia cu un handicap de fus orar care trebuia remontat. Însă patru ani mai târziu, aceleaşi dificultăţi întâmpinau europenii la deplasarea în Chile. Acum, 90% dintre fotbaliştii Americii Latine, au casa, masa şi slujba în Europa. Preliminariile sud-americane implică 18 meciuri pe continentul propriu pe an. 18 traversări ale Atlanticului, dus-întors, 18 schimbări de fus orar, necazuri inevitabile pentru că – nu-i aşa? – nu se poate fără Messi, fără Neymar, fără Suarez ori James Rodriguez. E drept că de oboseala sezonului se plânge mai degrabă Lewandowski decât mai-înainte-numiţii, dar fixarea centrului de greutate a fotbalului afectează mult mai mult pe cei din alte continente. Dacă un jucător de mare talent din Europa se mută în China pentru bani, este considerat pierdut pemtru naţională, din motive strict geografice. La sud-americani şi africani, nu se pune problema. O schimbare a acestei situaţii ar fi posibilă numai dacă Sud-America  fotbalistică ar reprezenta o concurenţă din punct de vedere economico-financiar  pentru industria europeană a fotbalului Din păcate pentru ei, acest lucru pare – cel puţin la ora actuală – o utopie.