De ce proiectul de plafonare a salariilor şefilor de la stat este doar propagandă electorală ordinară?

Guvernul a aruncat pe piaţă la sfârşitul săptămânii trecute un proiect legislativ care prevede plafonarea salariilor şefilor de instituţii publice, autonome şi a companiilor deţinute de stat. Remuneraţiile acestora ar urma să fie stabilite în funcţie de câştigurile miniştrilor şi nu ar putea să depăşească trei salarii medii brute pe sectorul de activitate, iar în cazul firmelor performante să ajungă la cel mult şase ori peste acest nivel. În datele scurse către presă nu se menţionează care ar fi impactul estimat al acestor măsuri şi mai ales care le sunt beneficiile. „Am văzut că e spor de antenă, spor de stat prea mult de stat pe scaun… ca principiu, nu sunt de acord. Nu poţi avea spor de căldură dacă eşti fochist, asta e în fişa postului. Sunt susţinător al eliminării”, a tunat ministrul Sorin Grindeanu.

Totuşi, ministrul încurcă lucrurile: una este să vorbim despre sporurile şi bonusurile acordate angajaţilor din instituţiile statului sau cele care chipurile se finanţează independent (ASF, ANCOM sau ANRE) şi alta despre cele din companiile deţinute sau controlate de stat. În cazul celor din urmă nu este potrivit sau adecvat să vorbim despre plafonare. Aici cuvântul de ordine ar trebui să fie creşterea profitului. Ar fi indicatorul cel mai clar în funcţie de care să fie acordate prime şefilor şi acestea nu ar trebui să fie limitate, ci să fie proporţionale cu mărimea câştigului. Dacă o companie de stat, cum este de exemplu Hidroelectrica, are un profit mai mare cu atât are de câştigat toată lumea mai mult. În primul rând, statul ar încasa impozite mai mari şi ar fi în postura de a beneficia de dividende mai mari cu ajutorul cărora să-şi acopere multele goluri sau, în cazul fericit, să facă investiţii (şcoli, spitale etc). Mulţi vor spune că nu are rost să fim aşa de atenţi la mărimea profitului, că nu contează prea mult şi chiar afectează consumatorii/ clienţii. Poate că într-o anumită măsură şi pe termen scurt clienţii vor fi lezaţi, dar pe termen lung profitul are un rol esenţial, ajută companiile să-şi menţină sau chiar să-şi mărească capitalul. Decapitalizarea lor nu foloseşte nimănui. În momentul în care nu mai pot să susţină investiţiile, ele sunt o pradă sigură pentru concurenţă, iar scoaterea lor din joc lasă loc celorlalte firme din domeniu să urce preţurile fiindcă vor avea la îndemână o clientelă mai mare ca înainte şi nu vor fi dispuse să facă concesii ca să-şi păstreze cotele de piaţă deţinute. Clienţii mai mulţi în comparaţie cu oferta înseamnă preţuri mai mari. Una este când vinzi o maşină şi zece persoane licitează pentru ea şi alta este când fugi tu după doritori.

Până la urmă amestecarea celor două categorii, a companiilor de stat şi a instituţiilor de stat, pare o greşeală dacă nu cumva este o propagandă ieftină. Uite, domnule, noi suntem dispuşi să le tăiem lefurile directorilor de stat ca să acoperim găurile din buget. Din avion aşa pare. Dacă privim însă cu atenţie vedem că nu facem decât să-i demotivăm şi în loc să atragem manageri de top capabili să urce profitul firmelor vom rămâne doar cu cei mai puţin pregătiţi şi desigur cu clienţii politici. În loc de plafonare, mai bine s-ar adopta un cadru legislativ simplu, unul în care managerii care duc firmele către pierdere să rămână fără funcţia mult mai uşor, iar cei performanţi să fie păstraţi la cârma lor o perioadă mai mare şi recompensaţi pe măsură, alături desigur de angajaţii lor. De ce să ne bucure că şeful unei companii deţinute de stat câştigă, să zicem, 5.000 de euro pe lună, dar firma abia se târâie şi mai are şi datorii la stat şi să nu apreciem pe unul remunerat cu 30.000 de euro/lună, în condiţiile în care firma condusă de el este lider de piaţă, are un profit peste medie şi derulează investiţii în cercetare şi dezvoltare, iar salariaţii sunt bine plătiţi? Managerul cu 5.000 de euro pe lună va fi oricum mai avut decât majoritatea, dar nu va aduce nicio contribuţie la dezvoltarea nimănui.

Cu totul alta este discuţia în instituţiile de stat şi în cele autonome. Primele sunt finanţate integral din banii contribuabililor, iar cele din urmă beneficiază de bani în urma unor impuneri legislative, nu produc ele nimic, statul le dă posibilitatea să strângă bani de la cei pe care-i supraveghează. De exemplu, Autoritatea de Supraveghere Financiară colectează bani de la firmele de brokeraj, de la firmele de asigurări şi alte companii care au legătură cu domeniul. Marea tragedie este că directorii ASF au salarii colosale, dar foarte rar au reuşit să supravegheze ceva (vezi falimentele din rândul companiilor de asigurări şi mai ales cum au fost afectaţi clienţii). Concluzia este una cât se poate de clară: proiectul legislativ pare că nu are niciun rol în strângerea curelei, ci în promovarea unei imagini pozitive a membrilor guvernului în ochii alegătorilor. Anul viitor ne vom confrunta cu patru runde de alegeri!