De ce scriu?

Întâmplarea a făcut ca părinţii mei să fi făcut studii de jurnalistică şi, după cum am mai scris aici, copilăria mea să fi fost marcată de mirosul cernelii tipografice şi de muzica mecanică a tipografiei de la Botoşani. A fost astfel aproape o chemare a destinului ca în urmă cu patru decenii, în toamna anului 1983, să intru în echipa revistei Dialog a Universităţii „Al.I. Cuza” şi să mă apuc de scris şi de coordonat tipărirea revistei, regăsind aromele şi sunetele copilăriei în instituţia poligrafică din strada 7 Noiembrie (atunci!), azi vândută la bucată şi rasă de pe faţa pământului.

Deşi îmi stăruie încă în minte imaginea tatălui meu stând la biroul de acasă migălindu-şi manuscrisele cu stiloul lui Pelikan (foi pe care apoi le duceam mândru dactilografei de la ziar!), eu nu am scris niciodată textele mele cu stiloul astfel încât, în arhiva personală, nu am decât copii ale dactilogramelor, eventual corectate cu stiloul. M-am gândit adesea că maşina de scris, procesorul de text parizian şi apoi, de decenii, computerul folosite la redactarea scrierilor mele au şlefuit cumva impersonal rezultatele efortului creativ, stiloul marcând o legătură mult mai directă, mai umană poate, cu foaia de hârtie. Dar astea sunt, în fond, micile secrete, nu de puţine ori încărcate de superstiţii, ale oricui se apucă de scris în mod organizat, mai mult sau mai puţin profesionist. Nu trebuie să fii cine ştie ce critic exersat ca să înţelegi că talentul e rar şi, de regulă, insuficient pentru a te dedica scrisului şi că această meserie presupune un efort important de documentare şi de rafinare a stilului propriu care nu poate surveni decât după ani de exerciţiu. Am şi eu un Mont Blanc de colecţie, cu cerneală verde (un cadou al unui prieten vechi), pe care însă nu l-am folosit decât în primii ani când semnam documentele în calitate de şef al Direcţiei pentru Cultură, doar aşa, de moft, pentru efectul artistic, astfel încât există extrem de puţine texte pe care să le fi păstrat ca manuscrise, dar ăsta ar putea fi, probabil, obolul plătit societăţii postmoderne în care trăim.

De ce scriu? Nu ştiu, probabil am resimţit ca o datorie să continui aventura tatălui meu, sfârşită mult prea devreme şi pentru că, începând din anii 80, am crezut că rostul intelectualului implicat (în cazul meu ca „spectator angajat”, vorba lui Raymond Aron!) este să aducă un spor de informaţie, de claritate şi de diseminare a adevăratelor valori umane, culturale şi politice către un public mai larg decât ceea ce am numi astăzi „bula” lui profesională. Pentru că am făcut studii de filosofie şi sunt specializat academic pe ceea ce anglo-saxonii numesc „istorie intelectuală” simt nevoia, de regulă, să identific rădăcinile şi conexiunile problemei aflate în discuţie. De aceea, textele mele au o stilistică arborescentă, cu trimiteri interstiţiale, deşi mă străduiesc să le fac inteligibile pentru publicul larg. Chiar dacă nu ajung să discut concepte în „limbajul căruţaşilor” (cum ne devoala picant Platon că făcea Socrate), îmi displace orice fel de jargon specializat în care se regăsesc doar o mână de cunoscători fiind complet opac chiar pentru publicul educat. Chiar şi limbajul profesionist al ştiinţei sau al umanioarelor este mult mai percutant când e formulat în texte cu savoare literară şi în maniere persuasive pentru publicul nespecialist, iar cei doi mentori ai scrisului meu: Alexandru Zub şi Sorin Alexandrescu sunt exemple edificatoare în acest sens. Contrar părerii multor colegi din zona academică, un studiu scris cu talent literar este mult mai convingător şi mai influent decât hărnicia pozitivistă, fadă şi confuză fie ea împănată cu o mulţime de referinţe, izvoare şi note. E o discuţie lungă aici despre aroganţa şi zeflemeaua „specialiştilor” faţă de minoratul ştiinţific al „eseului” în confruntarea nimicitoare cu „studiul ştiinţific”! În ce mă priveşte, am scris şi studii ştiinţifice, am redactat şi teze la cele mai înalte standarde academice, în ţară şi în străinătate, am tot respectul pentru eforturile monografice ample, documentate şi lămuritoare, dar cred că o formă de istoriografie populară, cu texte scurte şi percutante care au în spate o documentare impecabilă şi care sunt destinate publicului educat în sensul cel mai larg al cuvântului, au un grad de urgenţă şi de efect pozitiv mai mare decât literatura academică indigestă, consumată în cluburi şi grupuri de interese simbolice. Astfel încât la întrebarea „pentru cine scrii” răspund, de regulă, că pentru mine şi pentru cei ca mine care, lipsiţi de un fundament serios în ştiinţe, citesc cu deliciu şi cu spor intelectual o carte precum Despre toate pe scurt. De la Big Bang la ADN a lui Bill Bryson. Adică pentru cei care încă mai citesc într-o lume dominată de imagine şi de dictare. O lume unde democratizarea comunicării a făcut ca analiza critică, studiul riguros, opinia avizată şi expresivă să fie, toate, înecate în mâzga sufocantă a opiniei amatoristice, de  cele mai multe ori cretină, iresponsabilă şi agresivă, prin care diverşi hominizi îşi rezolvă traumele psihiatrice şi complexele congenitale prin trolling şi hărţuială contondentă verbal. Ştiu, desigur, că iritarea mea e inutilă şi că scrisul articulat şi literar nu mai are căutare în lumea fragmentată şi multipolară în care trăim, în care minorităţile îşi iau violent revanşa dinamitând discursul sintetizator al modernităţii, precum şi valorile asociate acestuia, în care comunicarea superficială şi umorală de pe social media generează o dependenţă¹ maladivă, iar impostura gureşă şi semialfabetizată se extinde tumoral pe toate mijloacele de comunicare. Un timp în care minciuna şi manipularea inundă spaţiul public sub travestiul toxic al p(r)ostadevărului.

Cu toate astea, voi continua să scriu în acest colţ de pagină pentru a promova idei, valori şi atitudini în care cred, chiar dacă ele vor fi sau nu pe placul cititorilor mei (surprinzător de mulţi!) dintre care unii simt nevoia să-mi transmită reacţiile lor în privat sau, rareori, în public. Nu sunt alergic la critici întemeiate şi făcute cu bună credinţă, însă întotdeauna am ignorat scârbit bolboroseala fetidă din subsolurile ziarelor sau agresivitatea stupidă a prost-crescuţilor de pe social media pe care îi consider complici la degradarea spaţiului public local, naţional şi internaţional, o mozolire care a favorizat ascensiunea extremismului politic naţional şi acceptarea şocantă a terorismul rusesc. Pentru cei care merită, indiferent de generaţie sau de meserie, voi continua să stau să mă gândesc în prealabil cel puţin o jumătate de zi şi apoi, în două ore, să scriu şi să corectez direct pe laptop cele o mie de cuvinte săptămânale (mai tari câteodată decât o simplă imagine!) pe care prietenii de la Ziarul de Iaşi mi le îngăduie de zece ani, nesmintit. Le mulţumesc lor şi Dvs., cititorii mei, care vă obosiţi ochii (şi mintea!) să mă urmăriţi de 500 de miercuri la rând. La bună vedere!

¹Nu, nu, de o mie de ori nu ADICŢIE!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor