De ce sunt xenofil (III)

Etapa decisivă a instalării xenofiliei mele a fost perioada armatei. Imediat după liceu, la optsprezece ani, fiindcă nu am intrat la facultate "din prima" – caz în care aş fi făcut serviciul militat la TR, adică termen redus, doar şase luni, înainte de a merge la facultate – am fost recrutat obligatoriu, potrivit legii vremii şi politicii partidului, şi trimis "la trupă", pentru o perioadă de un an şi patru luni, de-a valma, alături de toţi ceilalţi tineri ai patriei, muncitori şi ţărani, care nu aveau pretenţia de a deveni intelectuali! Experienţa mea de soldat a fost atroce. Smuls de sub aripa ocrotitoare a familiei şi din lumea cărţilor şi a reveriilor adolescentine hrănite cu lecturi intense şi de bună calitate, am fost aruncat brutal într‑o mlaştină în care josnicia umană prolifera în toată splendoarea ei: incultura crasă, arbitrariul, mitocănia, impertinenţa fudulă şi resentimentară a "cadrelor" armatei populare (ofiţeri şi subofiţeri) pe de o parte, invidia şi ura neînduplecată a "camarazilor" majoritari, de extracţie proletară, pe de altă parte. Poreclit, în derâdere, "Profesorul", între altele şi pentru că purtam ochelari, am devenit rapid ţinta celor mai abjecte şi umilitoare practici pe care lumea cazonă le‑a inventat. Cine era "abonat" permanent la serviciul de planton din schimbul al doilea, cel mai chinuitor, cel dintre miezul nopţii şi ora trei dimineaţă? Profesorul! Cine primea, la curăţenia de dimineaţă, "sectorul" toaletelor? Profesorul! Dar la spălatul veselei, dimineaţa, la prânz şi seara, uneori cu apă rece, fiindcă aşa "voia muşchii" tovarăşului caporal sau sergent, cine era membru perpetuu în grupa desemnată pentru respectiva corvoadă? Acelaşi Profesor! De făcut santinelă la drapel, la poartă sau în faţa corpului de gardă, unde trebuia să stai ţeapăn trei ore întregi, de cărat la spinare, pe lângă echipamentul propriu, una dintre cele două-trei puşti-mitraliere ale companiei, pe parcursul celor şapte-opt sute de metri de la rastel până la câmpul de instrucţie, de şters cu cârpe şi de uns cu vaselină tunul de instrucţie (mai ales după ploaie!), de încărcat-descărcat marmitele cu mâncare în săptămâna de gardă la Brăneşti sau în vreo aplicaţie, primul pe listă – acelaşi antipatic, nesupus şi cârtitor Profesor!

Am cunoscut deci, în starea ei cea mai pură, ura şi dispreţul "românului simplu" faţă de cel care este sau pare sau se pretinde a fi mai deştept, mai dotat sau mai educat decât el, faţă de intelectual în genere, perceput ca un duşman şi răuvoitor. Cum voi putea să uit de cei doi fraţi Ojog, Ion şi Mitică, veniţi în armată împreună, deşi erau de vârste diferite, dintr‑o comună de pe lângă Bacău! Semianalfabet, cel mare, Ion, găsise în ura faţă de mine un fel de reper al existenţei sale. Erau momente în care aproape mă umfla râsul când îl vedeam cum aprobă, cu o bucurie neghioabă, fără să înţeleagă prea bine de ce, stratagemele diabolice pe care le inventa mereu fratele lui mai mic, Mitică, avansat la gradul de "fruntaş", ca să mă chinuie sau să mă umilească. Croitor de meserie, cu un chip antipatic, de un blond spălăcit la păr şi palid la faţă, Mitică Ojog părea măcinat de o boală de ficat (poate chiar era!). Nu depăşisem, până la acea dată, spre nord, în cunoaşterea ţării, linia Bucureştiului, nu aveam deci despre Moldova decât percepţia dobândită prin şcoală, dar, datorită nemerniciei celor doi fraţi Ojog ajunsesem aproape să împărtăşesc dezgustătorul "şovinism intern" al constănţenilor şmecheri faţă de "emigranţii" moldoveni, luaţi în derâdere cu glume de prost gust precum: "Blújii ni-i dă nenea, cură cu ţânti ni-am luat, o leacî di batái cunosc, plec la Constanţa!" Moldovean era şi Grama, din ciclul I, ca şi mine, un malac de vreo 1,90 metri, viclean, prefăcut şi.. sâsâit, precum un preacunoscut parlamentar român actual, cu care semăna şi din alte multe privinţe, fizionomic şi caracterologic. Ajuns sergent, prima grijă pe care şi‑a manifestat-o, în prostia lui, Grama, a fost să preia de la "veterani" oprimarea mea! Doar că legile nescrise ale cazărmii mi-au permis, de data aceasta, devenit "veteran", să‑l tratez cu "sictir"! De pe undeva din Botoşani era şi Boutiuc, mic de statură, mai în vârstă decât noi, ceilalţi, bătea spre 30 de ani. El, săracul, ar fi putut uşor să‑şi pună la bătaie autoritatea vârstei ca să mă protejeze cumva, dar nu avea curajul să‑i înfrunte pe persecutori pe faţă. Mă "consola" însă pe ascuns, cu dăscăleli de tipul "lasă că trece", "fă şi tu gura mai mică", "nu te mai pune cu ei", atitudine şi ea destul de tipică la "valahii" de duzină.

Solidaritate şi compasiune găseam mai degrabă la "alogeni", minoritari ca şi mine!! Erau mai întâi lipoveanul Ivan de la Jurilovca şi tătarul Mehmet de pe la Babadag. Amândoi aveau "mărcile etnice" la vedere. Doar barba şi rubaşca îi mai lipseau lui Ivan ca să fie un mujic rus sadea, de prin povestirile lui Lermontov. Era veşnic nebărbierit, roşcovan, cu ochii albaştri nostalgici, cu faţa prelungă şi dreptunghiulară, cu bărbia puternică, moale în mişcări şi aproape mut, cu puţină şcoală. Mehmet era înalt şi foarte slab, uscăţiv, ager şi sigur în mişcări ca o felină, cu un caracter ferm, băiat cu liceu. Li se adăuga sasul Rudi Benning din Braşov, cu o figură distinsă de intelectual în devenire, cu un început de chelie pronunţat, vorbitor al unei române literare impecabile – făcuse liceul românesc, lucru mai rar! – cum, probabil, doar la Braşov şi în împrejurimi se mai află (fără "pă"‑ul, "dă"‑ul şi "dîn"‑ul muntenilor). De aceeaşi vârstă ca majoritatea dintre noi, 18‑19 ani, impunea prin sobrietatea lui naturală până şi "cadrelor", care l‑au făcut şi pe el sergent la sfârşitul ciclului I. Ca şef al meu direct, "comandant de grupă", Benning m‑a protejat cu discreţie şi eficacitate până la sfârşit, toate cele opt luni rămase până la "liberare". De acum încolo Profesorul "nu mai avea voie" să spele vasele, pleca în învoire în oraş (Bucureşti!) când voia el, iar în permisie la sfârşitul fiecărei săptămâni, santinelă făcea doar la posturile 8 şi 9, în fundul pădurii, unde, nederanjat de nimeni, putea să citească după pofta inimii!

Pentru ca tabloul să nu pară prea idilic, cu românii cei răi de o parte şi cu străinii cei buni de cealaltă parte, trebuie să evoc şi figura odiosului Mezö. Corcitură de maghiar şi sârb de prin Banat, negricios, cu o frunte îngustă şi un rânjet permanent, deasupra unei danturi deficiente, cu o strungăreaţă dizgraţioasă la mijloc, Mezö era şofer. De la el am încasat, chiar în prima zi de cazarmă, câţiva pumni zdraveni în bărbie, pentru vina de a fi îndrăznit, "pufos" impertinent ce mă aflam, să‑l abordez familiar-prieteneşte, şi nu cu formula "să trăiţi, tovarăşe soldat, permiteţi să raportez"?!! Trecut deja în ciclul II, el îmi era, pasă‑mi‑te, "superior"!

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi