Degeaba? În nici un caz

Un cântăreţ, a cărui notorietate este disproporţionată faţă de calităţile sale reale, s-a produs din nou recent cu spectacolul intitulat Degeaba 30. Nu se poate să nu te frapeze modul şocant şi – de ce să n-o spunem – pervers în care e aruncat în derizoriu ceea ce s-a petrecut în România ultimilor 30 de ani. Fragmentele pe care le-am văzut pe You Tube sunt, toate, nişte văicăreli pe teme cunoscute: „am îmbătrânit în ură” (vă amintiţi leit-motivul cu „discursul urii”, practicat de către cei care „dezbină” şi care „nu vor binele românilor”), „degeaba ne-au secat fântânile”, „şi noi tot ca la-nceput cu mâna întinsă”, „ne-am vândut norocul”, „am murit degeaba ce-aţi făcut din ţară”, „tot în frig şi foame, tot cu mâna-ntinsă/ pe la porţi străine ce ne stau închise” (adică odinioară Înalta Poartă, acum Bruxelles-ul, Washingtonul) etc., etc. Un cântec se intitulează, ironic, „Avem democraţie” şi enumeră tot felul de nenorociri care s-au abătut pe capul nostru, dar în schimb, nu-i aşa, avem democraţie (sau, cine ştie, chiar democraţia e cauza tuturor relelor). Acest tip de discurs, în care mizerabilismul lacrimogen îşi dă mâna cu fatalismul mioritic, e prizat de un anumit public, acelaşi care crede că panseurile lui Dan Puric sunt cugetări înalt filosofice.

Sigur, ar fi o eroare să cădem în extrema cealaltă, a declaraţiilor exuberant-euforice în care identificăm, de fapt, un entuziasm de circumstanţă. Decembrie 1989 a adus, pentru mulţi, eşecuri, frustrări, deziluzii. Dar toate astea nu au cum să altereze semnificaţia prăbuşirii regimului comunist, adică a unui sistem care se baza pe tâmpizarea maselor şi pe umilirea individului. Lucruri care ni se par astăzi normale – libertatea de a spune ce gândim, libertatea de a călători, libertatea de a alege o persoană sau un partid politic – erau, în comunism, de neimaginat. Idiotizaţi de şedinţele PCR şi de „învăţământ politic”, aduşi la stadiul de turmă atunci când erau scoşi la „defilare” sau înşiraţi ore în şir pe trotuare pentru a-l întâmpina pe „conducătorul iubit”, abrutizaţi de cozile la carne, ouă şi unt, oamenii s-au trezit aruncaţi într-o altă lume, din care dispărea ceea ce le ritmase până atunci existenţa. Aşa-zisa „tranziţie” a reprezentat şi o complicată operaţiune de regenerare psihică, ale cărei rezultate erau incerte. S-au adaptat perfect, însă, profitorii vechiului regim, securiştii, nomenklaturişţii de rang secund, ai fi zis că unii dintre ei trăiseră de când lumea în economia de piaţă.

În sfârşit, trebuie să ne întrebăm dacă am făcut tot ceea ce ţinea de voinţa şi puterea noastră. Dacă am profitat realmente de libertatea de a vota, dacă nu am scăpat din vedere obiectivele importante mulţumindu-ne cu un câştig imediat, dar facil, dacă am înţeles cum se cuvine importanţa prezenţei noastre în Uniunea Europeană şi obligaţiile care ne revin de aici.

Generaţia mea a avut o şansă uriaşă: am supravieţuit vreme de mai multe decenii într-un regim sinistru, dar am cunoscut libertatea la o vârstă când încă aveam suficiente resurse fizice şi intelectuale. Cine nu a profitat de această şansă nu trebuie să dea vina pe alţii.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor