Democraţia facultativă

Pe rând, în diferite etape, avizul CSM pe ordonanţe referitoare la justiţie a ajuns facultativ. Poziţia preşedintelui a devenit facultativă în chestiunile capitale legate de numirea unor înalţi funcţionari ai statului. Deunăzi, Guvernul a trecut peste avizul obligatoriu al CSAT la rectificarea bugetară, iar ministrul Finanţelor, Orlando Teodorovici, ne spune obraznic: ce-o să ne facă? Ce dacă este neconstituţional? Deciziile CCR, în cazul în care rectificarea bugetară va fi atacată, sunt valabile pentru viitor. Se poate, deci, şi fără aviz. Nu se întâmplă nimic!

Însuşi ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, încalcă o lege (de trei ori!) pentru a se numi pe sine notar. Prim-ministrul informal, Darius Vâlcov, pentru a decredibiliza un protestar „#rezist”, îi publică situaţia medicală pe Facebook. Şi Legea protecţiei datelor personale? GDPR? Mofturi europene. Ministerul Muncii spune că e ok, fiindcă e „act administrativ”. E facultativă, pasămite! Peste noapte, dreptul la informare a ajuns facultativ: presei i s-a amenajat un ţarc în Parlament ca să nu mai hărţuiască aleşii. Dreptul la opoziţie politică e, de asemenea, opţional; regulamentul modificat al Camerei Deputaţilor ne spune că un deputat care-l enervează pe Liviu Dragnea îi va fi interzis 30 de zile să participe la lucrările plenului. Dacă parlamentarii opoziţiei vor comisie de investigare a violenţelor de la 10 august fie nu li se recunosc semnăturile cu ei de faţă (cazul Claudiu Năsui- USR), fie audierile sunt anulate pe motive aberante.

Să recunoaştem că a fost parcurs un drum inimaginabil, în numai doi ani, de la „obligatoriu” la „consultativ”, apoi de la „consultativ” la „facultativ”, ceea ce mai exact înseamnă „bunul plac al cuiva”, în cazul de faţă „abuziv”. Din Comitetul Executiv al PSD, Dragnea guvernează prin dispoziţii orale: cum trebuie să prelungească ministrul Justiţiei mandatele celor de la Inspecţia Judiciară ca să-i hărţuiască pe procurori, cum să-l retragă ministrul de Externe pe ambasadorul din SUA, Liviu Maior, fiindcă a dat de gol lobby-ul pe bani grei în favoarea amnistiei.

Există blocaje în guvernare? Deocamdată, fiindcă liderul PSD anunţă înlăturarea lor, tocmai prin eliminarea necesităţii avizelor din ministere. Funcţionarii ăia băgăcioşi şi cârcotaşi trebuie epuraţi. O ordonanţă şi gata! Dispare orice idee de consultare, avizare şi control legal.

De unde vine această completă dezlegare de legi, de constrângeri şi practici instituţionale democratice?

Din PSD, acolo unde democraţia internă e facultativă spre interzisă, apoi exportată de Dragnea şi acoliţii săi ca model de exercitare a puterii în instituţiile statului. Acolo, în PSD, s-a experimentat încălcarea repetată a statutului, s-au luat măsuri abuzive, s-a trecut peste comisii, consultări, s-au „spionat” şi şantajat reciproc sau au căzut la pace ca nişte grupări mafiote, s-a construit puterea lui Daddy şi cultul slugărniciei faţă de el etc. În această cultură organizaţională, revoltele periodice din partid sunt înşelătoare, cum este războiul momentan declanşat de Gabriela Firea. Clanul ilfovenilor este la fel de avid de putere, are acelaşi respect pentru democraţie şi pentru bani publici precum clanul teleormănenilor. Şerpăria, incompetenţa şi nepotismul de la Primăria Capitalei sunt o copie a celor din Guvern.

Ar trebui, prin urmare, să ne emoţionăm la „spionajul” pe care-l acuză primarul capitalei din partea dlui Dragnea? În practica obişnuită, politicienii au unii despre alţii informaţii mai multe decât vor reuşi să strângă vreodată procurorii. Prin tradiţie, pesediştii s-au întrecut la DNA în cele mai amănunţite delaţiuni. Pericolul este ca, dincolo de victimizarea doamnei Firea, Dragnea să nu fi făcut pasul mai departe sau să fie tentat să o facă la un moment dat, iar ceea ce pretinde primarul Bucureştilor – utilizarea serviciului secret al MAI, DGIPI, în acţiuni de filaj şi intimidare a unui coleg de partid – să nu fie real doar în cazul său particular, dar să fie folosit şi în viaţa politică. Atunci, acest mod de a face politică şi de a guverna ar confirma o autocraţie propriu-zisă şi asumată, nici măcar o democraţie facultativă.