Derive alb-albastre

„Este echipa de fotbal Politehnica Iaşi¹ o componentă importantă şi benefică a brandului oraşului nostru? E, cred, o întrebare legitimă înainte de a discuta controversa stârnită de Gheorghe Nichita în legătură cu măsurile legale asumate de Constantin Simirad, preşedintele Consiliului Judeţean, în vederea recuperării sumelor datorate de club autorităţilor locale.

Dacă în privinţa chestiunilor legate de legalitatea unor decizii ale aleşilor locali care au hotărât, în urmă cu câţiva ani, să finanţeze clubul nu avem cum să ne pronunţăm (înţeleg că este o anchetă în curs a DNA-ului), în schimb asupra oportunităţii unei astfel de alocaţii bugetare din bani publici în vremuri de restrişte cred că o dezbatere publică, depasionalizată, e mai mult decât necesară. Şi nu avem cum începe această dezbatere fără să constatăm componenta naturală, de orgoliu local, de afinitate parohială, pe care orice sportiv de succes o pune în mişcare în comunitate, mobilizând orgolii, iubiri, fanatisme sau resentimente oriunde în lume. E o pornire legitimă să ţii cu «ai tăi», să te bucuri sau să suferi când aceştia câştigă sau sunt învinşi, evoluând în numele oraşului tău. Suporterul local este expresia cea mai simplă a aderenţei la o identitate, la o vehiculare în lume a unui chip bine determinat al felului de a fi specific unui teritoriu bine definit, fie el capitală sau provincie, iar analiza unei astfel de chestiuni nu poate ocoli experienţa personală.

Nu sunt propriu-zis un fan al Politehnicii Iaşi, dar mi-e greu să nu recunosc emoţia explozivă, satisfacţia ameţitoare, descătuşarea izbăvitoare pe care le-am resimţit la primul meci la care am fost spectator pe stadioanul din dealul Copoului, care poartă azi numele unui primar de ispravă postdecembrist, prematur dispărut, Emil Alexandrescu. Era, ţin perfect minte, într-o duminică, pe 19 iunie 1974, la câteva luni după ce devenisem «ieşean», când regretatul meu unchi Ionel Răşchitor (căruia îi şi dedic, în filigran, acest articol!), o replică nu numai fizică – pe stadionul de la Valea Lupului – a celebrului Tamango, mă lua la meci. Era, în sine, o experienţă iniţiatică pentru un puşti de 12 ani care venea de la Botoşani şi pentru care Divizia A suna mai fabulos atunci decât poate să însemne azi pentru un copil Champions League. Am stat, înghesuit între «ultraşii» care tălazuiau în ritmul pletelor blonde ale lui Radu Ruscior, la Tribuna B, ticsită cu cinci ore înainte de începerea coridei. Era o partidă decisivă pentru rămânerea în A, între Poli şi Rapid, tranşată de un gol ieşean spre finalul meciului care mi-a întredeschis, copil entuziast, porţile Raiului făcându-mă să înţeleg că, în plină dictatură, pentru vreo douăzeci de mii de oameni, Paradisul putea căpăta, fie doar şi pentru câteva ore, o consistenţă materială. Statisticile arată astăzi sec că Poli a terminat campionatul pe locul al 8-lea, dar, în realitate doar un singur punct (victoria aducea atunci două puncte) şi câteva goluri în plus o diferenţiau de giuleşteni, cei care, rămaşi pe locul al 16-lea, au retrogradat. A fost un debut fast pentru micul suporter ieşean înfocat, pentru care urmatorii ani au fost, cum e firesc, ani în care, în faţa blocului ne jucam de-a «motoreta» Incze, Romilă, Simionaş, Ciocârlan, Naste sau elogiam eroica serie de portari Vasile Iordache, Costaş sau Bucu, nume pe care azi nu le mai regăseşti decât în istoria clubului de pe internet².

Nu e, fireşte, nimic rău sau reprobabil să-ţi iubeşti echipa oraşului tău şi astfel se întâmplă oriunde în lume şi, cum e lesne de înţeles, orice politician care se respectă se foloseşte de acest ataşament atavic, prin natura lucrurilor necritic, pentru a-şi asigura voturi. Astăzi însă fotbalul e un uriaş business şi, mai ales în condiţiile în care bugetele locale sunt insuficiente pentru problemele majore ale comunităţii, întrebarea logică este dacă o asemenea deturnare de fonduri în folosul unei echipe locale, care se zbate să nu retrogradeze, se mai justifică. Gheorghe Nichita şi-a făcut un program din sprijinirea echipei de fotbal şi anumite beneficii electorale în favoarea domniei sale nu pot fi negate, tot aşa cum un observator imparţial nu poate uita cum elemente radicale ale galeriei de suporteri au fost folosite, cu cinism, ca grupuri de presiune şi de agitaţie în cazul mitigurilor electorale ale contracandidaţilor săi la primărie – gest reprobabil integral pentru cetăţenii oneşti şi iubitori de democraţie din acest oraş care, din fericire, nu pot fi împiedicaţi să dezbată dacă echipa e cu adevărat un bun public ce aduce beneficii imaginii Iaşului, aşa cum, polemic şi disperat, încearcă domnul primar să ne convingă. Chiar dacă la stadion merge, statistic vorbind, mai multă lume decât la Filarmonică, e oare justificat să cumperi din bani publici, cu 2 milioane de euro, o instalaţie de nocturnă în loc să repari cladirea istorică a Casei Alecu Balş, unde o orchestră cu recunoaştere internaţională autentică riscă să fie strivită de dărâmături? E oare firesc ca un jucător diletant, în permanent conflict cu legea, să tot fie exonerat şi să primească, din bani publici, un salariu mai mare decât al guvernatorului Băncii Naţionale? E oare beneficiul de imagine adus de o echipă felicitată doar pentru «performanţa» de a nu retrograda suficient pentru a încuraja o inginerie financiară dubioasă în urma căreia Consiliul Local împreună cu regiile cele mai bogate ale primăriei (Citadin şi Salubris) sa fie principalii ei sponsori? Cu toată simpatia pentru suporterii locali, cred că e de natura evidenţei că răspunsul nu poate fi decât unul singur: lăsaţi orgoliile domnule primar şi faceţi ceea ce s-a dovedit a fi (în cazul CFR Cluj!) singura soluţie viabilă, vindeţi echipa unui investitor de anvergură. Că alfel vă execută silit Conu' Costică şi o va răscumpăra pe nimic cine ştie ce afacerist veros, doar pentru a pune mâna pe terenurile din Copou unde ar ieşi un cartier de vile fabulos. Aşa cum e astăzi, Poli nu mai are un viitor şi până şi un cârcotaş ar trebui să creadă că merită unul. Pe baze solide, cu investiţii private consistente şi management profesionist.” (în Ziarul de Iaşi din 27 februarie 2010).

Aşa era pe vremea aceea! Şi, dată fiind situaţia neschimbată a Filarmonicii, obligată şi azi să cânte prin săli de pripas, tocmai mă pregăteam să spun câteva cuvinte bine simţite şi despre gladiatorii din Copou care, deşi au experimentat pe pielea lor alergia la ambrozie, buruiană toxică ce trebuie smulsă din rădăcină, par azi vioi precum calul răpciugos al lui Făt Frumos după o porţie zdravănă de jar. Însă mi se şopteşte în cască să transmit că de cinci etape sunt de neînvins şi că Liga I e mai aproape ca oricând. Înţeleg că, fie şi după un deceniu, a fost cooptat un investitor cu experienţă şi bun management, iar ca antrenor, cum nu l-au putut aduce pe Messi, s-au mulţumit cu Leo. Pe scurt, cu spectrul alegerilor de anul viitor în faţa ochilor, „leii” din Copou au început să viseze în Euro. Dea Domnu' să îi ţină!

¹Pentru acurateţea informaţiilor trebuie spus că din cauza imenselor escrocherii financiare care îi grevau conturile clubul a fost desfiinţat în acel an şi reînfiinţat, în 2011, ca asociaţie. Astăzi e Asociaţia Club Sportiv Municipal „Poli Iaşi”.

²Nope. Din cauză de desfiinţare, clubul nu mai are istorie pe https://www.politehnicaiasi.ro/

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor