Despre criza mistică a lui Marcel Chirnoagă

Botezat atât în rit catolic, cât şi în cel ortodox, Marcel Chirnoagă a simţit dualitatea aceasta ca pe o povară, astfel că nu e de mirare că la sfârşitul copilăriei şi începutul adolescenţei, viitorul grafician, după ce se cufundase în studiul Vechiului şi Noului Testament, pentru a fi apoi subjugat de ideile lui Schopenhauer şi Nietzsche, a trecut printr-o criză mistică, ajungând să nege existenţa lui Dumnezeu. Criza religioasă l-a împins în pragul sinuciderii şi abandonarea temporară a domiciliului familial. A avut însă nu se ştie prin ce minune şansa să urmeze cursurile Facultăţii de Matematică; studiul matematicii superioare, al probabilităţilor şi al geometriei, care l-a îndreptat din nou – după cum mărturiseşte însuşi graficianul – pe calea credinţă şi l-a apropiat de Dumnezeu. Mirajul acesta s-a petrecut în timp ce studia Teoria aritmetică a idealelor în inele necomutative, când a avut o revelaţie. „Dacă asemenea teorii şi asemenea ecuaţii există, înseamnă că există şi Dumnezeu, şi-a spus Chirnoagă. Ele nu au putut să apără de la sine putere, ci au fost create de cineva. şi cine le-ar fi putut crea dacă nu însuşi Dumnezeu?”

Când l-am întâlnit pe la începutul anilor ’90 în trenul de noapte Cluj-Bucureşti, Marcel Chirnoagă venea de la Sighet. Colindase, cum o făcea aproape în fiecare an, bisericile din Maramureş. Aceasta era cura lui spirituală. Făcea un pelerinaj, închinându-se şi aprinzând lumânări pentru toţi cei apropiaţi lui plecaţi în lumea drepţilor. Îl atrăgeau icoanele vechi. Sfinţii, dar şi demonii. Iadul zugrăvit în pridvoare. Făcea schiţe şi însemnări. Dar tot în bisericile din Maramureş, asculta slujbele religioase. Asculta corurile în bisericile ortodoxe. Asculta şi muzica de orgă în catedralele catolice. Muzica îl transporta într-o altă dimensiune. Cum îl transportase şi în anii tinereţii. Şi în anii când trecuse prin criză. Asculta muzică în camere de hotel sau în casele prietenilor unde se caza, asculta Bach, Mozart, Pergolesi, asculta Albinoni, Beethoven, Händel, asculta Wagner, dar şi Ceaikovski, Enescu şi Debussy. Muzica îl împingea înapoi spre matematică, iar matematica spre credinţă. Ascultând muzică şi amintindu-şi de teoriile matematicilor înalte, graficianul era din ce în ce mai convins că toate acestea sunt lucruri create de Dumnezeu. Ca şi lumea, de altfel. A trăit atunci un sentiment de profundă revelaţie. Sentiment pe care nu l-a avut nici măcar atunci când s-a apucat de pictură. Iniţial n-a avut încredere în talentul său artistic. Dar a avut încredere în matematică, în muzică şi, bineînţeles, în Dumnezeu. La un moment dat însă, şi-a dat seama că întoarcerea sa la credinţă a fost răsplătită. Căci Dumnezeu a revărsat tot harul peste suferinţa şi munca lui. Omul lui Schopenhauer şi Nietzsche au rămas undeva în urmă. Până şi în scrierile lui Nietzsche a descoperit lumină şi credinţă. Sau mai bine zis întuneric. Căci şi întunericul, în viziunea lui, nu era altceva decât strigătul de spaimă al lui Dumnezeu. „Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său?” se întreba frământându-şi mintea tânărul Chirnoagă. Oare e posibilă o astfel de metamorfoză? De ce nu? îşi răspundea el. În fond contrariile se atrag. Şi dacă se atrag, se şi metamorfozează. Dacă încerci să întorci adevărul pe dos, vei ajunge să descoperi şi contrariul său. Care e la fel de viabil ca şi adevărul în sine. În lumea aceasta, peste care absurdul şi teama au pus încetul cu încetul stăpânire, totul a devenit posibil. „De exemplu – îşi continua interogaţiile gravorul –, cum ar putea lua naştere adevărul din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea dezinteresată din egoism?”

Iau naştere şi astfel de stări. Ca să le descoperi, trebuie să aplici metoda folosită în matematică de reducere la absurd. Ajungând la absurd, probezi veridicitatea adevărului. Dar şi a neadevărului. „Lucrurile supreme – spune el – trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură de amăgiri şi pofte.” Chiar dacă n-ar trebui, ele iau oricum naştere, într-un ritm ce nelinişteşte şi bulversează spiritul. Cum? Printr-o pervertire a sorţii.

Interogaţiile lui Marcel Chirnoagă nu s-au oprit însă aici. La un moment dat, supus tirului propriilor sale nedumeriri, Marcel Chirnoagă s-a întrebat de ce e artist şi nu filozof. Şi tot el şi-a dat răspunsul cuvenit: „Sunt artist fiindcă gândesc prin intermediul imaginilor şi nu prin intermediul ideilor”.

Sigur, răspunsul e cât se poate de corect. Dar dacă ne aplecăm asupra lui, vom simţi cum îndoiala pătrunde pe căi ocolite în sufletul nostru şi ne vom întreba dacă nu cumva imaginile la care apelăm nu sunt altceva decât tot nişte idei.

„Marcel Chirnoagă, spune criticul de artă Pavel Şuşară, a fost un grafician venit din matematică. El nu a avut o diplomă în arte plastice, nu a fost un profesionist în sensul academic al cuvântului. Dar a avut o energie lăuntrică extraordinară şi un imaginar extraordinar. El a adus în grafica românească un anumit tip de imaginar sălbatic, o feerie a grotescului, înscriind grafica şi gravura românească în universalitate.”

Împreună cu Dragoş Pătraşcu, i-am vizitat de câteva ori atelierul situat în Piaţa Amzei. L-am găsit în aceeaşi stare agitată ca şi atunci când l-am întâlnit pentru prima dată în trenul de noapte ce mergea de la Sighet la Bucureşti. Atunci artistul, clătinându-se uşor pe picioare şi fumând ţigară de la ţigară, intra şi ieşea din compartiment în compartiment, descinzând în cuşetele vecine, pentru a le împărtăşi călătorilor pe jumătate adormiţi ideile sale despre artă. Nicăieri nu-şi găsea locul. Intra în cabină spune câteva propoziţii scurte, şi ieşea din nou pe coridor, scrutând pe geam întunericul de afară punctat de stâlpii de telegraf ce se perindau prin faţa lui, dispărând undeva în urmă. Conversaţia cu el era destul de dificilă. În sensul că graficianul nu putea fi scos din ale lui. Vorbea doar despre Marea curvă a Babilonului, ce poseda nişte sâni enormi şi fără număr, bântuită de demoni, ce ieşeau la suprafaţă din valurile mării şi apoi se cufundau din nou în adâncuri, mânând omenirea spre un dezastru iminent. Chipul său contorsionat de un zâmbet straniu, brăzdat de riduri, părea a unui bătrân viking, tăbăcit de vânturile şi valurile vremii.

În atelierul său, încadrat de tot felul de pârghii, de pensule, de dălţi şi roţi, Marcel Chirnoagă se simţea parcă mai în largul său decât în tren. Supravegheat îndeaproape de tânăra sa consoartă, artistul gesticula larg, îndreptându-şi mâinile nespus de lungi ba spre tavan, ba spre podele, ba spre uşă sau spre fereastra prinsă în păienjeniş. Din când în când se oprea în loc şi scrutându-şi interlocutorul, se încrunta atât de tare, încât privindu-l te apucau fiorii. Şi tot mişcându-şi mâinile în gol, la un moment dat maestrul scoase de undeva dintr-un dulăpior o sticlă de pălincă şi nişte păhărele şi ne invită să stăm la un taifas sadovenian.

Ne-am aşezat fără a sta prea mult pe gânduri. Maestrul s-a pus şi el la aceeaşi măsuţă joasă, lăsând-o pe delicata sa consoartă să facă oficiile. În curând, după câteva păhărele date peste cap, am început să ne încălzim şi noi. Am vorbit atunci de câte şi mai câte. Continuând să gesticuleze, graficianul ne-a povestit despre tinereţea sa, despre lipsurile şi nedreptăţile pe care le-a îndurat. Era nepotul unui general de război, generalul Chirnoagă, pe care autorităţile comuniste îl considerau duşmanul lor de clasă, fapt pentru care tânărul Marcel Chirnoagă a fost arestat, torturat, şi condamnat la închisoare, fiind acuzat că ţine legătură cu generalul Chirnoagă, şi duce o luptă subversivă împotriva noului regim. Gardienii, acţionând cu pumnii şi bastoanele, transformară trupul lui încă firav într-o gravură desprinsă parcă din Bosch sau Goya. Tot din cauza dosarului, viitorul maestru al gravurii nu a reuşit să-şi găsească post ca profesor de matematică, şi nu neapărat la catedra universităţii, cum ar fi dorit, ci la un liceu sau la o şcoală generală din capitală sau din împrejurimi. Dar cum ar fi putut un astfel de element ostil regimului să se ocupe de educaţia copiilor? Nu, organele partidului, studiind cu atenţie dosarul său, făcut, se înţelege, la ordinile şi indicaţiile lor stricte, i-au respins cererea de angajare. În cele din urmă, tot încercând să intre în câmpul muncii, Marcel Chirnoagă a reuşit să se angajeze până la urmă, printr-o ciudată întorsătură a sorţii, pe post de meteorolog la aeroport Băneasa. Nu a lucrat decât 7 ani, fiind nevoit să-şi dea demisia. „Am fost obligat să demisionez de la meteorologie, deoarece am fost avertizat că doreau să mă dea afară, tot pe bază de dosar – mărturiseşte el –, şi-atunci am demisionat, ca să nu-mi mai lege o tinichea de coadă, cum era obiceiul: când dădeai pe unul afară, îi mai puneai o tinichea de coadă.”

În timp ce lucra ca meteorolog, Marcel Chirnoagă nu a stat cu mâinile în sân, ci şi-a văzut de viitoarea sa carieră, presimţind că slujba de la aeroportul din Băneasa o să fie una pasageră; de aceea urmându-şi linia destinului, s-a înscris, fără prea mare tragere de inimă, după cum ne-a mărturisit, la cursurile de artă ale graficianului şi pedagogului originar din Sighet, de origine evreiască, trecut prin teroarea lagărelor naziste, Vasile Kazar, precum şi cele ale graficianului şi ilustratorului de carte Ion State, luând lecţii de litografie, acvaforte, acvatinta, gravură cu sudură, ilustraţie de carte, sculptură, sculptură montaj sau monotipuri ş.a. În acea perioadă, făcea diferite schiţe, trimiţându-şi desenele la gazete şi reviste ce apăreau în acea epocă marcată de proletcultism, fără să aibă prea mare convingere de talentul lui. Spre surprinderea sa, o mare parte din aceste lucrări tematice au fost publicate în paginile gazetelor şi ale revistelor proletcultiste ale vremii, fapt care l-a adus pe linia de plutire şi i-a deschis drumul spre Uniunea Artiştilor Plastici, al cărui membru a devenit în scurt timp. (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor şi publicist