Despre nesimţire

Respectivele observaţii ascund, din punctul meu de vedere, conotaţii extrem de periculoase şi mă mir că ele nu au apucat să fie menţionate de cei mai avizaţi decât mine în spaţiul politic. Pe scurt, atunci când şi-a anunţat grotesca „tentativă de asasinat”, preşedintele PSD,  a fost întrebat, firesc, de ce nu a sesizat instituţiile îndrituite să ia măsuri. Răspunsul lui incredibil a fost: „Nu am încredere!” A reiterat ulterior remarca, ameţitor, în toate „explicaţiile” date despre (comicul, în fond) episod. La o zi distanţă, prim-ministrul VVD a ţinut şedinţă de guvern. Eveniment aşteptat, întrucât doamna în cauză (exceptând scrisoarea jalnică trimisă Comisiei Europene) nu-şi exprimase încă public părerea despre situaţia creată prin intervenţia brutală a jandarmilor împotriva unei adunări protestatare, în procent de 99%, paşnice. Mulţi poate mă cred naiv pentru că am aşteptat ceva de la „şefa” Guvernului. Da, am aşteptat, dar nu sunt deloc naiv şi veţi vedea imediat de ce. VVD mi-a năruit aşteptările, reluând tâmpeniile exprimate anterior de Carmen Dan şi de toată clica pesedisto-aldistă. Nu mai pierd timpul expunându-le.

Să disecăm împreună „nuanţele” celor două momente! Dragnea nu are aşadar încredere în instituţiile statului (clădite, să precizăm asta, cu imense eforturi, în ultimele trei decenii!), stat pe care, de altfel, îl numeşte, nonşalant, „mafiot”. „Neîncrederea” lui, să admitem, era vizibilă de multă vreme. A scos SPP-ul din atribuţiile sale legitime (de a proteja demnitari) şi, la nu ştiu ce audieri, a preferat să fie „păzit” de un grup de – nota bene! – interlopi, adus (!), se zice, de Codrin Ştefănescu. Noi realizăm oare implicaţiile teribile ale acestei „confesiuni” emise de omul care conduce, în mare măsură, România în prezent? Instituţiile democratice, garante ale statalităţii româneşti (Poliţie, Parchete, Servicii Secrete etc.), nu sunt funcţionale pentru liderul Dragnea; reprezintă „statul paralel”! Concluzia logică? Ele trebuie, dacă nu de-a dreptul abolite, măcar populate cu oamenii d-lui LD (eventual interlopii amintiţi!), singurii – nu-i aşa? – „curaţi”, „apţi” de „guvernare”. Nu exclud amănuntul ca eu, CLC, să fiu considerat tralala! Tot voi afirma aici răspicat: aceasta este cea mai gravă declaraţie belicoasă la adresa democraţiei autohtone de după căderea ceauşismului! Le întrece pe toate şi arată clar în ce primejdie ne aflăm. În sfârşit, o „aşteptam” pe d-na prim-ministru să vină cu nişte „nuanţe” privitoare la infernul din 10 august. Ce „nuanţe”? Păi, compasiune, căldură, o oarecare echidistanţă maternală faţă de „fiii” aflaţi în conflict, niscaiva duioşie, şi, da, mea culpa, măcar un pic de regret pentru agresiunile militarilor.

Nu s-a întâmplat aşa. Am revăzut-o, în VVD, practic pe Carmen Dan, cu acelaşi discurs delabrat. S-au dovedit„aşteptările” mele naive? Mai degrabă nu. De ce? Din perspectiva unei, să spunem, „chichiţe”, dar a unei chichiţe transformate în aură de sanctitate în clipa când PSD-ul a venit cu doamna Dăncilă ca propunere de nou prim-ministru în mai puţin de doi ani: evlavia fostei parlamentare europene! Ni s-a comunicat, pe multiple căi, faptul că VVD e o femeie „neconflictuală”, extrem de „credincioasă”, devotată ortodoxiei strămoşeşti. Realizaţi conotaţia distructivă a acestei contradicţii? Cum poate o femeie „evlavioasă” să nu aibă un cuvânt de mângâiere pentru miile de persoane nevinovate abuzate sub administraţia sa? Pentru că poate, îmi răspund singur acum, după ce ipocrizia a fost demascată. De unde vine caracterul distructiv al acestui al doilea episod descris aici? Din parazitarea simbolică a instituţiei care – nu demult – reprezenta bastionul de încredere maximă a poporului, Biserica! Asociindu-se ei, aceşti ipochimeni duplicitari (vezi şi cazul Cucoş de la Jandarmerie!) îşi creează un nemeritat capital de credibilitate în ochii electoratului din mediile defavorizate. Este, la mijloc, un fariseism de manual, o mizerie etică de extracţie primitivă. Atâta ipocrizie nu am mai cunoscut, la cel mai înalt nivel al statului – afirm fără ezitări –, de la căderea comunismului. Nesimţirea a devenit astfel politică naţională. Dacă nu ne trezim urgent (iar, prin „trezire”, nu trimit la „revoluţiile” sălbatice, „anarhiile” absurde sau „violenţa” stupidă, ci la spiritul civic manifest, care înseamnă prezenţă la vot, atitudine principială, curaj, onestitate, empatie şi iubire de libertate), vom plăti in corpore. Cu o vorbă dragă guvernanţilor, „pe termen scurt, mediu şi lung”.