Despre rezistenţă

Se miră mulţi că vârsta celor care protestează (în diverse forme, nu doar în stradă) împotriva distrugerii statului de drept de către guvernarea pesedisto-aldistă nu e foarte tânără, media situându-se, probabil, pe la 45 de ani. O parte dintre cei profund nemulţumiţi se află undeva la 50+ (ca şi mine de altfel!). În plus, se vede cu ochiul liber, persoanele între 70 şi 100+ – în ultimul caz, gândul meu merge către remarcabilul exemplu al domnului Mihai Şora! – domină frecvent pieţele în care se fac demonstraţii. Nedumerirea vine pesemne din experienţa istorică, autohtonă şi nu numai. Aceasta ne învaţă că revolta şi entuziasmul protestatar reprezintă, de regulă, apanajul promoţiilor tinere şi chiar extrem de tinere (a se vedea momentele importante, de tipul respectiv, derulate în România din 1989 până în 2017!). Ce s-a întâmplat brusc, se întreabă comentatorii? Răspunsul, zic eu, este la îndemână. Cei care, actualmente, resimt mai acut şi mai intens perfidia reinstaurării tiraniei în ţară nu pot fi decât cetăţenii care cunosc deja dictatura, întrucât au trăit-o nemijlocit şi, totodată, i-au observat zvârcolirile mafiotice din anii nouăzeci. Adică, pentru exactitate, junii de odinioară, femeile şi bărbaţii din Piaţa Universităţii şi din întreaga Românie post-decembristă. Oamenii care au umplut marile bulevarde ale patriei în 1989, reuşind să înfrângă tancurile lui Ceauşescu, iar, ulterior, prin sacrificiile şi eforturile lor (politice, publicistice, revoluţionare), s-au transformat în "câinele de pază" al firavei noastre democraţii. De atunci şi până azi au trecut peste ei trei decenii. Nu mai sunt, din păcate, tineri. Emigraţi, sărăciţi, împuţinaţi, gazaţi, descurajaţi prin diverse mijloace, ei nu au abandonat lupta. Aducerea neechivocă, pe plaiul mioritic, a civilizaţiei occidentale şi reasumarea universului european (căruia i-am aparţinut cândva structural) au devenit crezul generaţiei lor. Pentru asta merită recunoştinţa publică şi am speranţa că, ultimativ, istoria le-o va acorda.

Specialiştii definesc, în linii mari, "generaţia" ca fiind intervalul de timp ce desparte vârsta tatălui de vârsta fiului. Nu greşesc, prin urmare, spunând că locuitorii României prezentului, situaţi în intervalul biografiic 45-75 de ani, reprezintă o generaţie. Se integrează aşadar unei paradigme istorice, în interiorul căreia experienţele şi valorile de asemănare sunt mai numeroase decât cele de deosebire. S-au format pe un teren cultural comun, împărtăşesc idei, evenimente şi trăiri similare. Mai mult, au o soartă colectivă. Când viaţa este grea, ne amintim vechea constatare înţeleaptă, conform căreia fiecare ins are o cruce de dus. Neîndoios. La fel de adevărat însă se dovedeşte şi faptul că fiecare generaţie îşi poartă, inevitabil, propria cruce. Promoţia la care mă refer nu a avut de suportat, din fericire, "crucea" războiului, dar a preluat alta – insidioasă şi distructivă pe termen lung -, "crucea" dictaturii. Vreme de patruzeci de ani, despotismul bolşevic şi absolutismul naţional-comunist au măcinat constant şi în felurite chipuri existenţa acestei generaţii vaste, cu rădăcini triste în foametea postbelică şi ramificaţii deznădăjduite în foametea anilor optzeci. Descătuşarea din 1989 a fost, practic, strigătul de libertate, reprimat până la disperare atât în pieptul "tatălui", cât şi în cel al "fiului", decenii la rând. De aceea, mă întreb uneori în ce măsură înţeleg tinerii născuţi după 1990 acţiunile părinţilor şi bunicilor lor, acţiuni de respingere fermă a oricăror forme (chiar frumos ambalate!) de totalitarism, manifestate, embrionar, de treizeci de ani încoace? În ce măsură înţeleg ei răul produs de comunism ţării şi, mai ales, toxicitatea unor fantome ale trecutului, deghizate astăzi, ca şi predecesorii lor tirani, în "salvatorii neamului"? Tinerilor le lipseşte experienţa malignităţii politice, trăite violent de aceia care i-au precedat şi, ca atare, se pot arăta cumva opaci la ideea rezistenţei faţă de o guvernare vicleană. Pot părea, din unghiul nostru, indiferenţi la ipocrizia politică.

Desigur, nu trebuie să absolutizăm. În anii din urmă, la demonstraţii, în Parlament, în presă, au ripostat şi suficienţi indivizi sub 30 de ani. Generalizările sunt periculoase şi, în consecinţă, mă grăbesc să afirm că există civism tânăr şi că, pe alocuri, pus la încercare, poate dezvolta accente virulente. Totuşi, am sentimentul că el se apropie de alte forme de injustiţie: sociale şi morale, mai puţin politice. Experienţa istorică nu oferă promoţiilor noi (paradoxal, graţie rezistenţei de trei decenii a generaţiei anterioare) angoasa pericolului dictatorial imediat, teroarea tiraniei subite. Ce n-ai trăit pare greu de asimilat din cărţi, filme şi poveşti. De aici, o ruptură între "vârstele" cetăţeneşti ale României contemporane. De data asta, în sens invers. Vestea bună rămâne că părinţii şi bunicii nu vor încă să cedeze. Spre consternarea dictatorilor de ieri şi de azi.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi