Doi eremiţi (V)

Primele instincte sunt legate de „căldura vitală”, fără de care existenţa terestră ar fi compromisă (hrana, adăpostul, îmbrăcămintea şi căldura). Celelalte sunt „excesul” celor dintâi, transformarea lor în plăcere, automatism şi scop în sine. Individul modern preschimbă „căldura vitală” într-un obiectiv al vieţii sale, uitând ceea ce ea ar trebui să fie – instrumentul supravieţuirii. Civilizaţia trădează lăcomie pentru tot ce este legat de corporalitate, alimentând instinctele persoanei în exces. „Hrana” îşi pierde conţinutul de factor al vieţii, ajungând „gastronomie”, „adăpostul” se metamorfozează în „arhitectură”, „îmbrăcămintea” în „modă”, iar „căldura” în „consum”. Omul însuşi devine un mecanism al risipei, o maşină a „producerii” şi „utilizării” de bunuri materiale, pierzându-şi funcţia spirituală. Intelectul său nu mai este autonom, ci dependent, pervertit, subaltern (statului). Conştientizarea acestei „coruperi” şi sesizarea „devierii” existenţei de la traiectoria ei primordială generează, în mod normal, necesitatea transcenderii. Simbioza cu Natura (comparată chiar cu o consubstanţializare) asigură participarea la fenomenalitatea universală: „Am plecat să locuiesc în pădure, întrucât am vrut să fiu martorul faptelor esenţiale ale vieţii /…/, pentru ca – atunci când voi muri – să nu descopăr că, de fapt, nu am trăit”.

Unul dintre capitolele cele mai importante ale cărţii este The Ponds/ Lacul. Lacul Walden pare să cuprindă, metaforic, esenţa întregii Naturi, legându-se de epocile arhetipale ale Universului, având simultan două „istorii” diferite, dar, în ciuda aparenţelor, complementare. Este vorba despre reprezentarea sa mitologică (ficţiunea) şi, concomitent, de cea documentară (realitatea). Prima relatează un eveniment catastrofal, care a ucis o întreagă comunitate indiană, cu excepţia unei bătrâne squaw. Ea supravieţuieşte, asemenea lui Ishmael în Moby Dick, şi, ulterior, va da numele său – „Walden” – lacului format în urma teribilei alunecări de teren. Cea de-a doua versiune este povestea unui pionier-american care ar fi făcut o fântână – lărgită apoi până la dimensiunile unui lac. Ipostazele istoriei nu se opun, ci completează acelaşi tot arhetipal. Numai unitatea Non-Eului poate îngloba contradicţiile. Cunoaşterea descrie aşadar un proces interior, prilejuit de accesul individului la esenţele lumii naturale. Contemplându-le, el realizează că „Natura nu are întrebări…”, ci oferă numai „răspunsuri”. Arhetipul se poate revela percepţiilor (încă pervertite) în forma simetriilor perfecte din univers: „Paradisul se află sub picioarele noastre, tot aşa cum el este şi în mâinile noastre”. Autoscopia e de aceea substanţa cunoaşterii. Autorul spune, ironic, că „nu trebuie să călătoreşti în jurul lumii şi să numeri pisici în Zanzibar” pentru a descoperi prototipul existenţei. Introspecţia constituie un experiment analitic suficient, având în vedere că arhetipul trăieşte, disimulat, în adâncurile fiinţei individuale şi nu neaparat în zbaterile sterile ale alterităţii.

Putem observa că transcendentalismul empiric al lui Thoreau nuanţează ideologia emersoniană, proiectâînd-o, dintr-un context ipotetic, în unul real. Vocaţia programatică a ideologului se diversifică semiotic prin caracterul practic al experimentului propus în Walden. Or, tocmai trăsăturile intelectuale şi emoţionale din experienţa transcendentalistă a lui Thoreau se desluşesc, cu câteva decenii înaintea teoreticienilor americani, în personalitatea scriitoarei britanice Jane Austen care, aşa cum am văzut, îşi organizase, încă din 1809-1813, la Chawton, un spaţiu locativ de tip „transcendentalist” avant la lettre. Era convinsă aşadar că, pentru cunoaşterea lumii, nu trebuia „să meargă să numere pisici în Zanzibar”! Desigur, ar fi absurd totodată să credem că simpla opţiune pentru o viaţă izolată şi austeră ar constitui un argument plauzibil pentru articularea, în biografia prozatoarei, a unui transcendentalism „protocronic”. Ipoteza mea de lucru însă e ceva mai complexă: existenţa esenţializată, elementară, rudimentară chiar, reprezenta, pentru Austen, expresia viziunii organice asupra lumii, reflectate şi în opera sa. Absenţa unei „laturi” explicite, a „poeticii”, cum am spune astăzi, din scrisul prozatoarei, poate ridica gradul de dificultate al unei eventuale demonstraţii, dar, în zona estetică, implicită, a romanelor ei, confirmarea ideii se află dincolo de orice dubiu. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi