Dosoftei, primul și cel mai mare poet român de până la Eminescu (I)

În urmă cu 350 de ani, în anul 1673, la mănăstirea Uniev din Polonia (actualmente în regiunea Lvov din vestul Ucrainei), a fost tipărita Psaltirea pre versuri tocmită, alcătuită și editată de Dosoftei, mitropolit al Moldovei și unul dintre cei mai importanți cărturari ai vechii culturi românești. Biografia și impozanta sa operă literar‑bisericească pot fi astăzi, cu ajutorul net-ului, ușor înțelese de orice persoană interesată să cunoască și să își asume filoanele esențiale ale culturii românești. În consecință, nu voi zăbovi cu detalii privitoare la viața și la activitatea unui personaj realmente fabulos al istoriei culturale a românilor. Admirator al acestei mari personalități, mă străduiesc de câteva decenii să aprofundez dimensiunile creației sale. Aniversarea celor 350 de ani de la apariția Psaltirii în versuri a celui care a fost declarat oficial, în anul 2005, sfânt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, mi‑a oferit prilejul de a‑mi afirma în spațiul public convingerea formulată în titlul acestui articol. În serialul care urmează reiau, fără mari modificări redacționale, o parte din diferitele mele intervenții publice pe această temă.

Sfântul Ierarh Dosoftei (1624-1693), mitropolit al Moldovei

***

Trimițând câtorva dintre prietenii mei intelectuali, dar nu filologi, doi‑trei psalmi din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, chiar dintre aceia pe care doamna Teodora Stanciu a avut amabilitatea să-i transmită, în lectura mea, pe postul de radio „Trinitas”, am avut surpriza unor reacții foarte, foarte incitante, care m‑au determinat să formulez, pe scurt, răspunsul la unele dintre obiecțiile sau întrebările pe care mi le-au pus acești prieteni. Mai întâi, unii mi‑au declarat că, ascultându‑mă, au o impresie foarte stranie, au impresia că ceea ce aud pare să fie ceva românește, dar este deopotrivă și ceva care e altfel românește decât obișnuim noi să credem că este limba română. În același timp, mi-au mai spus acești prieteni, ei au fost șocați de felul incantatoriu, adică pe un ton oarecum cântat, în care eu am recitat psalmii lui Dosoftei. Și, în fine, o altă observație a amicilor mei s‑ar rezuma la întrebarea (retorică?): Oare chiar atât de multe cuvinte necunoscute nouă astăzi trebuie să fi fost în limba veche sau, poate, doar în limba lui Dosoftei? Am să încerc să dau răspunsuri pe scurt la aceste observații ale prietenilor mei, răspunsuri care, eventual, ar putea interesa și pe unii dintre eventualii mei cititori.

Mai întâi, câte ceva despre aspectul straniu al limbii lui Dosoftei. Cum voi avea prilejul să argumentez mai pe larg în continuare, așa‑zisa stranietate a limbii lui Dosoftei nu este neapărat rezultatul unei origini străine (aromânești? polone?) a mitropolitului-poet, sau a necunoașterii limbii române! Avem de a face, cred, cu rezultatul unei opțiuni deliberate din partea poetului. El dorea să facă din limba strămoșilor săi o limbă poetică, adică altceva decât este limba uzuală. Dimitrie Barilă (numele său de mirean!) nu făcea astfel altceva decât ceea ce fac dintotdeauna poeții autentici, de la Homer până astăzi, adică, după formula memorabilăa unuia dintre ei, să dea un înțeles mai curat cuvintelor neamului său („Donner un sens plus pur aux mots de la tribu.” – Mallarmé). Cu alte cuvinte – idee pe care o voi relua mereu în continuare – Dosoftei era pe deplin conștient că limba poetică nu poate fi decât altfel decât este limba obișnuită, de toate zilele! Dacă înțelegem și acceptăm această idee, găsim răspunsul corect și la obiecția privind tonalitatea „cântată” a felului în care recit psalmii dosofteieni. Pe scurt, cred că poezia înseamnă nu doar metaforă și noutate expresivă absolută, ci implică, deopotrivă, și o intonație solemnă, un fel de modulație specifică, asemenea celeia cu care vechii aezi ai Eladei sau împăratul-poet David își rosteau cântările! Din nefericire, după părerea mea, cei mai mulți dintre actorii noștri, chiar și cei mai mari, nu știu să recite poezie, fiindcă ei o recită ca și cum ar citi proză, o proză mai specială. Poezia nu e proză, poezia este incantație, e melodicitate, declamație sau scandare! După cum spunea un ilustru stilistician structuralist, forma poeziei face parte din chiar substanța ei, din înțelesurile ei. În poezie, forma nu este deloc indiferentă. Prin urmare, noi știm, avem abundente indicii și informații în acest sens, că poeții în vechime și poeții în general, își intonau poeziile, nu le citeau în mod neutru, fie chiar și ca pe o pagină de proză artistică.

Cât privește acuma abundența cuvintelor stranii sau necunoscute astăzi din poezia lui Dosoftei aceasta este, într-adevăr, o problemă! Este însă o problemă care se poate rezolva, dar numai prin studiu! Cine vrea să ajungă la înțelegerea poeziei lui Dosoftei va trebui să se supună de bunăvoie unui exercițiu de cunoaștere a limbii lui. Are la îndemână, în acest scop, un excelent instrument, și anume ediția științifică a Psaltirii în versuri, datorată reputatului filolog Nicolae A. Ursu, tipărită mai întâi la Iași în 1973, sub auspiciile Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și într‑un format „de lux” și reluată în 1978, la Editura Minerva, cu întregul aparat critic necesar. Ambele ediții sunt dotate cu un glosar foarte bogat, unde cititorul poate găsi toate explicațiile lexicale dorite. După ce ajungi să înțelegi acele cuvinte mai rare, începi să îți și asumi poezia respectivă, cu toate ale ei, cu acele cuvinte care nu pot fi înlocuite, care nu pot fi nici altfel rostite decât așa cum erau ele rostite. În plus, cum voi detalia iarăși în continuare, Dosoftei avea unele trăsături dialectale ale limbii sale, și la nivel fonetic, și la nivel morfologic, și la nivel lexical. Desigur că, în esența ei, prin structura ei gramaticală și lexicul ei fundamental, limba lui Dosoftei nu este altceva decât limba comună a tuturor românilor, așa cum s‑a fixat ea de peste o mie de ani. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi