Dostoievski înainte de Dostoievski (II)

Primele scrisori datează din perioda de pregătire pentru şcoala militară şi îi sunt adresate, într-un stil extrem de protocolar, tatălui autoritar. Cele mai semnificative din această perioadă sunt însă cele destinate fratelui, M.M. Dostoievski, pentru că aici asistăm la naşterea pasiunii pentru literatură a adolescentului Feodor. La 17 ani, citeşte aproape integral Balzac şi freamătă de entuziasm: „Balzac e uriaş! Caracterele sale sunt opera minţii întregii lumi. Nu spiritul veacului, ci milenii întregi au pregătit prin lupta lor un asemenea deznodământ în sufletul omului”. (Verdict care i s-ar potrivi perfect lui însuşi.) Urmează Faust de Goethe, Cromwell şi Hernani de Victor Hugo. Îi ştie foarte bine pe clasicii francezi, Racine, Corneille, despre care are observaţii precise şi subtile, îi citeşte fervent pe Schiller („l-am învăţat pe dinafară pe Schiller”), dar şi pe Homer sau pe Seneca. Marea sa pasiune este însă Shakespeare, citit, cel mai probabil, în germană (alături de Biblie, Shakespeare va constitui lectura sa predilectă şi după ispăşirea celor patru ani de ocnă). Interesant e că celălalt uriaş rus, Tolstoi, e drept că într-un eseu dogmatic de senectute, Ce este arta?, vorbea despre meritele inexistente şi despre răul şi neadevărul din piesele marelui Will. În fine, tânărul Dostoievski se inflamează pe teme literare şi îi ţine fratelui său adevărate lecţii. Este atacat, încă de pe acum, de morbul literaturii şi se visează scriitor. Începe să scrie şi, bun cunoscător al clasicilor, nu ezită să spere că va ajunge ca ei; mereu dator, mereu împrumutând de pe unde putea bani ca să acopere datorii mai vechi, începe să îşi preţuiască scrisul în bani.

Cu câteva texte publicate, tânărul Dostoievski devine cunoscut. Începe chiar să aibă succes şi, curios, acest succes i se cam urcă la cap. Cunoaşte viaţa literară, culege destule aprecieri şi se arată chiar îmbătat de propria glorie precoce: „Pretutindeni, un repect extraordinar, o curiozitate cumplită în ce mă priveşte”; sau: „Toţi mă privesc ca pe un miracol. Nici nu apuc să deschid gura, că se şi repetă prin toate colţurile că Dostoievski a spus cutare şi cutare, că Dostoievski vrea să facă cutare şi cutare. Belinski mă iubeşte la nebunie. Zilele aceastea, s-a întors de la Paris poetul Turgheniev (probabil ai auzit) şi de prima dată s-a ataşat de mine cu un asemenea devotament, cu o asemenea prietenie, încât Belinski o explică prin aceea că Turgheniev s-a îndrăgostit de mine!” În plus, e conştient de valoarea cărţilor sale şi nu ezită să o afirme: „Goliadkin e de 10 ori peste Oameni sărmani. Ai noştri spun că, după Suflete moarte, în Rusia n-a mai apărut nimic asemănător, că este o operă genială…”

Tânărul scriitor are 24 de ani şi totul pare a i se aşterne înainte. Are succes, îi plac mondenităţile şi are, mai ales, o uriaşă încredere în propriile posibilităţi. În pofida problemelor financiare, a „robiei literare” de care speră să scape, tot arvunindu-şi textele înainte să le scrie şi redactând precipitat altele la comandă, Dostoievski este bine înfipt în viaţa culturală rusească. S-a pus pe un drum de la care nimic nu pare să îl abată.

Numai că nici nu apucă să se lase bine narcotizat de aburii succesului, că vine şocul, cenzura vieţii sale: în iunie 1849, este judecat pentru implicarea într-un cerc de utopişti socialişti şi condamnat la moarte. Sentinţa se schimbă prin decizia ţarului, dar condamnaţii trec printr-un simulacru de execuţie: vreme de 45 de minute, cât li se citeşte sentinţa, stau îmbrăcaţi în cămăşile morţii (nici o metaforă aici!) la minus 21 de grade şi au conştiinţa că sunt ultimele lor clipe: li se anunţă comutarea sentinţei în muncă silnică abia în momentul în care sunt duşi către eşafod, în ropotul tobelor. Extraordinară este scrisoarea către fratele său din 22 decembrie 1849, la câteva ceasuri de la încheierea sadicei mascarade. Deşi cu nervii întinşi la maximum (experienţa i-a înteţit crizele de epilepsie de care va suferi toată viaţa), smuls dintr-o carieră care părea promiţătoare, scriitorul pare a păstra rezerve de încredere: „Frate! Nu mi-am pierdut curajul şi nu m-am prăbuşit sufleteşte. Viaţa e viaţă peste tot. Se află înlăuntrul nostru şi nu în exterior. Alături de mine vor fi oameni şi a fi om între oameni şi a rămâne astfel pentru totdeauna, indiferent ce nefericiri se vor abate, a nu-ţi pierde curajul şi a nu te prăbuşi, iată în ce constă viaţa, în ce constă scopul ei”. Sunt cuvinte tensionate, scrise sub emoţia proximităţii morţii. Priveşte cu încredere viitorul sumbru şi cea mai mare nenorocire i se pare posibilitatea de a nu mai putea scrie: „Da, în caz că nu voi putea să scriu, voi muri. Mai bine cincisprezece ani de temniţă, dar cu pana în mână”. În fine, afirmaţiile lui sunt defintive, dar şi pline de încredere: „Viaţa e un drog; viaţa înseamnă fericire, fiecare clipă putea să fie un secol de fericire. (…) Voi renaşte spre mai bine.”

Următoarea scrisoare păstrată datează din 30 ianuarie/ 22 februarie 1858. Dostoievski a ieşit din ocnă şi este exilat la Omsk, unde e obligat să lucreze ca soldat. Nu prea a apucat să scrie în Siberia. Îi relatează fratelui, de la care nu a primit nici un semn, experienţele cumplite, dar şi umanizatoare prin care a trecut. Şi, mai ales, îi cere cărţi. Cărţi peste cărţi, cu o foame explicabilă. A descoperit între timp Biblia şi asta l-a schimbat. Are încredere în ceea ce avea să devină scrisul său, simte că experienţa ocnei l-a tranformat: „… iar eu acum n-o să mai scriu prostii. Vei auzi de mine”. Uşor-uşor îşi recapătă drepturile, în primul rând pe cel de a publica. Se interesează de viaţa literară, îi citeşte pe tinerii scriitori. Despre Tolstoi, ale cărui prime romane le apreciază, scrie sec: „L.T. îmi place nespus, dar, după părerea mea, nu va scrie mult”. Trăieşte la limită, are mereu datorii, se însoară dintr-un soi de milă şi respect, scrie prudent, o carte pentru copii şi un roman comic. Anunţă că a înceut să facă nişte însemnări despre anii de ocnă (viitorul roman Amintiri din casa morţilor). În orice caz, e plin de încredere în posibilităţile sale, ştie ce zace în el şi e sigur că nu are cum să rateze. În fine, în 1859, capătă dezlegarea de a reveni în Sankt Petersburg şi se reintegrează în viaţa literară.

Traducerea realizată de Leonte Ivanov reprezintă un eveniment editorial şi merită tratată ca atare.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română "A. Philippide", Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi