După coronavirus (3)

La fel, vom vedea din ce în ce mai multe parlamente virtuale. Nu va mai fi nevoie ca parlamentarii să se reunească într-o clădire pentru a dezbate şi a vota proiecte de legi. Va fi suficient ca ei să se reunească virtual, pe o platformă digitală. Cum deplasarea la sediul în care rezidă puterea politică (de regulă, capitala statului) nu va mai fi necesară, parlamentarii îşi vor putea dedica mai mult timp activităţilor din circumscripţia în care au fost aleşi.

Iarăşi, digitalizarea administraţiilor publice locale şi centrale va deveni parte din standardele de bună guvernare, pentru ca cetăţenii să poată avea acces non-stop şi de la distanţă la serviciile publice de care au nevoie.

În fine, alegerile însele vor deveni virtuale, în sensul că votul electronic va deveni noua normă, pentru a evita aglomerările fizice din secţiile de votare tradiţionale – şi, mai ales, pentru a ne putea exercita dreptul de vot şi dreptul de a fi ales chiar şi în condiţii de pandemie.

Dincolo de virtualizarea guvernelor, a parlamentelor, a administraţiei publice şi a alegerilor, telemunca şi serviciile de teleşcoală şi de telemedicină vor deveni noul normal. Munca la sediul firmei va ajunge să fie o excepţie destinată exclusiv celor care nu-şi pot desfăşura activitatea de la distanţă – iar numărul acestora va scădea constant, firmele renunţând treptat la personalul care nu-şi poate desfăşura activitatea decât la sediu sau la punctul de lucru, înlocuindu-l fie prin automatizare şi robotizare, fie prin achiziţia de boţi (de programe digitale capabile să producă servicii pe care până relativ recent doar oamenii le puteau produce).

Şi fiindcă am amintit de robotizare, vom vedea un avans remarcabil în producţia de roboţi înzestraţi cu inteligenţă artificială şi capabili de auto-învăţare – roboţi care pot interacţiona cu fiinţele umane într-un mod care are sens pentru acestea din urmă. Astfel de roboţi vor fi tot mai folosiţi în spitale (pentru că nu se pot îmbolnăvi şi pot fi decontaminaţi extrem de uşor), dar şi în alte locuri (hoteluri şi restaurante, de exemplu, sau cămine de bătrâni), sau pentru alte tipuri de servicii (livrări la domiciliu etc.).

Alte tehnologii deja disponibile astăzi vor lua avânt la rândul lor. Vehiculele fără şofer, de exemplu, vor deveni normă, pentru ca lanţurile de distribuţie de bunuri să nu mai poată fi întrerupte (fiindcă, la fel ca roboţii, vehiculele pot fi foarte uşor decontaminate).

Din acelaşi motiv vom vedea căzând interdicţia de a utiliza drone comerciale – cel puţin pentru distribuţia locală de bunuri. În câţiva ani de acum înainte, industria transporturilor şi a curieratului va arăta cu totul altfel decât cea de azi, fie şi pentru motivul că cea de azi era oricum extrem de învechită: în structura ei şi în modul de operare, ea nu diferă semnificativ de industria transporturilor din anii ’30-’40 ai secolului trecut, deci funcţiona oricum ca un fel de fosilă vie.

În 2025 vor fi deja destule ţări în care, de exemplu, o persoană va interacţiona prin videoconferinţă cu medicul său de familie. Acesta îi va prescrie o reţetă pe care o va trimite online celei mai apropiate farmacii de locuinţa persoanei respective şi care va avea în stoc medicamentele prescrise. Farmacia o va notifica instantaneu pe respectiva persoană de primirea reţetei. Persoana va plăti online şi va primi medicamentele cu ajutorul unei drone.

Dincolo de reţelele de distribuţie, într-o pandemie pot fi destructurate şi reţele de producţie, aşa cum s-a văzut în cazul COVID-19. Pentru a fi evitat acest lucru, va lua avânt producţia şi îmbunătăţirea imprimantelor 3D – o tehnologie de care dispunem deja, dar care e departe de a-şi fi atins potenţialul.

Practic, tot ce va putea fi manufacturat cu ajutorul imprimantelor 3D, va fi manufacturat în felul acesta. Vechile moduri de producţie industrială sunt dependente de lanţuri de producţie care pot fi destructurate. Producţia prin intermediul imprimantelor 3D nu suferă de acest risc, pentru că, în ultimă instanţă, tot ce trebuie transmis imprimantei e un soft, nu un bun fizic.

În acest fel, producţia oricărui bun va putea fi, în cele din urmă, delocalizată şi relocalizată cu costuri aproape inexistente: dacă localitatea X intră în carantină, de exemplu, producţia va putea fi relocalizată în localitatea vecină aproape imediat. Fiindcă, spre deosebire de producţia industrială tradiţională, producţia prin intermediul imprimantelor 3D este una de tip reţea: în orice moment poate fi adăugat un nou nod în reţea.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist