E necesară o reformă administrativă în România? (I)

Contextul teritorial european

Sistemul european e organizat din punctul de vedere statistic şi/sau administrativ pe şase paliere dispuse trans-scalar (de la scara naţională, şi regională, la cea locală): NUTS0 (nivelul naţional), NUTS1, NUTS2, NUTS 3, LAU1 şi LAU2 (enumerate de la scara supra-regională şi regională, la cea locală). LAU2 reprezintă nivelul administrativ şi statistic de bază, în cazul României fiind reprezentat de comună, oraş sau municipiu. Abrevierea NUTS reprezintă Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică, iar LAU (abrevierea în limba engleză) – Unităţile Administrative Locale. Nu toate statele UE au aceste nivele statistice oficializate ca teritorii administrative. România, de exemplu, deşi colectează datele la toate nivelele, mai puţin LAU1, nu are oficializate administrativ nici NUTS1 (Macroregiune), nici NUTS2 (Regiunea de dezvoltare) şi nici LAU1 (palier teritorial intermediar între comună şi judeţ – de tip plasă, raion). Nivelul regional e dat cel mai adesea de nivelul NUTS2, dar în cazul unor state, precum Germania, taxonul regional se consumă la nivel NUTS1.

În ciuda eforturilor administrative recente ale multor state, nu există o armonizare perfectă a palierelor administrative. Deosebirile vin nu numai din diferenţele de talie, ci mai ales din istoria administrativă distinctă a fiecărui stat. Oricum, la nivelul UE tendinţa e ca nivelele regionale (NUTS2, uneori NUTS1) şi cele intermediare (LAU1) să preia majoritatea competenţelor administrative. Şi tocmai aceste paliere lipsesc din sistemul administrativ românesc!

Din perspectiva armonizării la nivelul UE, statele din est au o întârziere vizibilă. Însă, avem şi o excepţie, un exemplu de bune practici – Polonia.

Două modele de bune practici

Franţa şi Polonia pot fi considerate modele de succes în ceea ce priveşte crearea nivelului administrativ regional, mai ales că ambele ţări au avut iniţial o structură administrativă puternic centralizată.

Franţa are deja o tradiţie de aproape patru decenii în privinţa guvernanţei regionale. Crearea regiunilor administrative a fost prefaţată de aplicarea cu un relativ succes a teoriei polilor de creştere în perioada anilor‘60-’70, ce a dus la consolidarea oraşelor secundare – de importanţă regională. Din perspectivă administrativă, regiunea a fost creată oficial prin Legea Descentralizării (2 martie 1982), care a conferit celor 22 de regiuni ale Franţei metropolitane statutul lor juridic. Unitatea teritorială ce a stat la baza compunerii regiunilor administrative a fost departamentul (NUTS3 – echivalentul judeţului la noi). Fiecare entitate NUTS2 a fost obţinută prin agregarea a două sau mai multe departamente.

În 2014, Parlamentul francez a adoptat o lege care reduce numărul de regiuni ale Franţei metropolitană de la 22 la 13, începând cu 1 ianuarie 2016. Discursul oficial al autorităţilor prezintă două motive principale. Un prim motiv e reprezentat de „necesitatea simplificării sistemului administrativ”, iar cel de-al doilea e legat de competitivitatea modestă la nivelul UE a unora dintre vechile regiuni. E vorba de regiunile mici, centrate pe oraşe mai modeste dimensional (300-400 mii locuitori – n.r.), ce par a fi incapabile să acumuleze servicii metropolitane. Ca urmare, acestea au fost ataşate regiunilor centrate pe oraşe-metropole mai bine situate în ierarhia europeană, precum Lyon, Lille, Bordeaux, Toulouse etc.

Polonia e singurul exemplu de pune practici din estul UE. Marele avantaj al regionalizării Poloniei, pe lângă lipsa discontinuităţilor naturale a fost multicentrismul sistemului urban. Structura sa actuală se datoreză şi experimentării teoriei polilor de creştere (aplicată mai întăi în Franţa anilor ‘60-‘70, după cum am menţionat anterior) graţie economistului Antoni Kukliński.

Unitatea teritorială ce a stat la baza realizării configuraţiilor regionale poloneze a fost palierul LAU1, ce reprezintă în general zone omogene din punct de vedere fizico-geografic şi al polarizării urbane şi reclamă un tip de guvernanţă locală specific. Polonia a înţeles extrem de bine acest lucru, alcătuind trei tipuri de powiat-uri (echivalentul vechilor plase sau ocoale din istoria administrativă a României, respectiv a Moldovei): unele urbane, ce înglobează o singură gmina urbană (nivelul LAU2 polonez – echivalentul comunelor, oraşelor sau municipiilor) de dimensiuni mari, altele periurbane, ce grupează gminele rurale sau urbane din proximitatea marilor oraşe, dar şi powiat-urile predominant rurale, ce grupează gminele rurale în jurul unei gmine urbane de talie medie sau mică, situate la o distanţă ceva mai mare de centrele urbane importante. Pornind reforma administrativă de jos în sus, aceste powiat-uri au fost elementele de bază ale proiectului regionalizării administrative în Polonia. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi