Eschive

joi, 04 martie 2021, 02:51
1 MIN
 Eschive

„A venit nenorocita asta de pandemie, şcoala a trecut on-line, iar eu nu m-am mai putut eschiva. Am fentat o vreme sistemul cu lozinca defecţiunilor tehnice, dar nu mi-a mers mult. Studenţii au început să mă caute insistent şi am fost nevoit să-mi închid toate canalele de comunicare. Am dispărut pur şi simplu. Ca atare, a apărut deunăzi zvonul că profesorul Şmen ar fi decedat. Am alergat îngrozit la decanat, la rectorat, la serviciile de personal, pentru a le semnala că informaţia era aberantă. Sunt viu, pentru numele lui Dumnezeu!

M-a sunat recent un coleg de generaţie, Selfian Şmen, pe care l-am cunoscut, cu decenii în urmă, prin redacţiile revistelor studenţeşti ale epocii ceauşiste. Ştiam că devenise un cunoscut universitar (era profesor cu faimă la o secţie liliputană din cadrul Arheologiei – Culturi preistorice), dar, ca să fiu sincer, nu-l mai văzusem vreodată de atunci. Nu mai ştiam cum arată. Mi-a spus, cu voce deprimată, că ar vrea să-l vizitez zece minute. Am mers a doua zi în locul unde mi-a explicat că are biroul. Am descoperit un bărbat de vârstă mijlocie, cu o expresie abătută (sesizabilă în pofida măştii de protecţie de pe faţă), care nu-mi transmitea nici cea mai vagă undă de familiaritate. Cu siguranţă, pe stradă, în ciuda renumelui său, chiar fără mască fiind, nu l-aş fi recunoscut. M-a primit amical. Părea să-şi fi amintit bine de mine. „Am nevoie de ajutorul tău, Codrine”, a început el direct. „Mai întâi însă, trebuie să-ţi mărturisesc nişte lucruri pe care, sigur, le vei considera stranii…” Bizareria introductivă a discursului m-a aruncat într-o tăcere înfiorată. „Sunt, de când mă ştiu, o natură apatică”, a declarat Selfian Şmen. „Reţii probabil că veneam, în studenţie, la şedinţele editoriale ale revistelor Universităţii, dar am convingerea că nu ai putea menţiona şi vreun articol scris de mine în acea perioadă. Este firesc, întrucât nu am publicat nimic. Participam la întâlniri doar de gura lui taică-meu care mă înnebunea cu imboldul să fiu mai implicat în viaţa socială. Zicea că leşin de lene şi avea perfectă dreptate. Mă născusem însă sub stele norocoase. Luam zece la examene fără să învăţ deloc. Fiind la o secţie mică, profii se bucurau că lucrau cu câţiva studenţi şi ne tratau cu mare delicateţe. Aerul somnambulic mă distingea în interiorul grupuscului, creând, bănuiesc, impresia presupusei mele înclinaţii către studiu, pentru că ajunsesem favoritul tuturor. M-am trezit şef de promoţie şi tânăr asistent la Culturi preistorice înainte să apuc să trag şi eu măcar un căscat mai de Doamne-ajută!”

Şmen a dat din mână a lehamite. „Mi-au dat până şi acest birouaş. M-au promovat accelerat. Mi-au creionat o aură de savant, fără a sesiza că dosarele mele profesionale conţineau date ştiinţifice aproximative ori chiar false. Puneam cap la cap munca altora şi trânteam «dovezi» ale activităţii mele intense, didactice şi de cercetare. Nimeni, culmea, nu m-a suspectat de impostură. «Mitul giganticului profesor Şmen» a luat amploare.Se vorbea pretutindeni, cu veneraţie, despre mine, amănunt de care nu eşti, desigur, străin. Am refuzat angajamentele administrative, cu toate că mi s-au sugerat o mulţime. La popularitatea dobândită atât de iute, aş fi fost pesemne ales rector în doi timpi şi trei mişcări. Nu puteam risca totuşi. Lenea se cerea protejată. Am pretins că aş fi absorbit în proiecte dezumanizante de cercetare. Am învăţat şi eschiva dublei solicitări. Chemat la un eveniment, mă pretindeam participant la un altul concomitent, de unde absentam din pricina suprapunerii sale cu cel dintâi. Am ocolit şedinţele, ceremoniile şi simpozioanele la care eram, invariabil, invitat de onoare. Discreţia fantomatică îmi conferea autoritate completă. Un geniu de talia mea era, iată, imposibil de «prins» în activităţile multitudinii. Triumful mi-a inoculat idei din ce în ce mai năstruşnice. Am înţeles că devenea lipsit de sens să mai fiu prezent fizic la şcoală. Îmi trimiteam aşadar materialele de lucru pentru studenţi – toate compilate, la fel ca şi propria-mi cercetare -, la primul curs din semestru, prin nevastă-mea şi, tot prin intermediul ei, colectam lucrările de evaluare în final (pe care le notam, necitite, cu zece). Mi-am lăsat haine în birou pentru a părea absent temporar şi mi-am înregistrat glasul, pe telefoanele închise, cu explicaţii elaborate în privinţa indisponibilităţi imele, datorate unor solicitări profesionale urgente. Ce mai, am trăit într-un sabatic toropitor, într-o vacanţă paradisiacă… Dar, dragul meu, totul se plăteşte! A venit nenorocita asta de pandemie, şcoala a trecut on-line, iar eu nu m-am mai putut eschiva. Am fentat o vreme sistemul cu lozinca defecţiunilor tehnice, dar nu mi-a mers mult. Studenţii au început să mă caute insistent şi am fost nevoit să-mi închid toate canalele de comunicare. Am dispărut pur şi simplu. Ca atare, a apărut deunăzi zvonul că profesorul Şmen ar fi decedat. Am alergat îngrozit la decanat, la rectorat, la serviciile de personal, pentru a le semnala că informaţia era aberantă. Sunt viu, pentru numele lui Dumnezeu!” a strigat Selfian disperat.

„Nu m-a crezut nimeni! Nici măcar nu m-au recunoscut, deşi mi-am dat jos masca! M-au acuzat de substituţie de persoană, iar acum am nevoie de martori care să afirme că eu sunt cel care sunt! Spune-mi că mă recunoşti, a urlat profesorul, smulgându-şi masca de pe faţă! Eu sunt, colegul tău, Selfian!” L-am privit cu atenţie maximă, apoi am ridicat neputincios din umeri. Habar n-aveam cine era tipul.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Comentarii