Caută 
1 MIN
Când comunicăm la distanţă, întâlnirea cu eurile fotografice (de fapt, eurile digitale) ale celorlalţi mă ispiteşte să îmi imaginez că, în curând, voi fi invitat să îi las celuilalt eu-însumi o listă de lucruri de făcut, pentru ca eu să mă pot retrage discret din acest interval de timp artificial şi absurd, spre a mă bucura cu adevărat de viaţă.
În romanul extraordinar al lui M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată (1936), există o scenă care oglindeşte fără greş stranietatea acestor zile de blocadă. Mărturia personajului care îşi descoperă sinele în vitrina unei cabine fotografice de bâlci pare prototipul literar al întâlnirilor „la distanţă” dintre eurile noastre digitale: „Într-un rând, într-o asemenea vitrină dădui peste propria mea fotografie, întâlnirea aceasta bruscă cu mine însumi, imobilizat într-o atitudine fixă, acolo la marginea bâlciului, avu asupra mea un efect deprimant. Înainte de a ajunge în oraşul meu, ea călătorise desigur şi prin alte locuri, necunoscute mie. Într-o clipă avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie. (…) Toată viaţa mea proprie, a celui ce stătea în carne şi sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr-o dată indiferentă şi fără însemnătate, aşa cum persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin oraşe necunoscute ale eu-lui fotografic. În acelaşi fel în care fotografia care mă reprezenta umbla din loc în loc contemplând prin geamul murdar şi prăfuit perspective mereu noi, eu însumi dincoace de sticlă, îmi plimbam mereu personagiul meu asemănător în alte locuri, veşnic privind lucruri noi şi veşnic neînţelegând nimic din ele.” (N.B.: Textul e disponibil pe wikisource.org).
*
Îmi vine în minte încă o poveste extraordinară cu fotografii, însă naratorul nu e romancier, ci lingvist. Să-i dăm cuvântul: „De curând, într-un oraş din Rusia, un original pe nume Boguslavski a anunţat deschiderea unei expoziţii de un gen cu totul aparte: era vorba pur şi simplu despre 480 de fotografii (portrete) reprezentând toate una şi aceeaşi persoană, pe Boguslavski, şi încă în exact aceeaşi poziţie. De douăzeci de ani, cu o regularitate admirabilă, în prima şi a cincisprezecea zi a lunii, acest om devotat ştiinţei mergea la fotograf, fiind acum în măsură să ofere publicului rezultatul eforturilor sale. Nu este nevoie să vă spun că, dacă am lua oricare două fotografii alăturate din această expoziţie, l-am vedea pe acelaşi Boguslavski, însă dacă am privi fotografia cu numărul 480 şi pe cea cu numărul 1, am avea în faţă doi Boguslavski diferiţi” (Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală, traducere de Luminiţa Botoşineanu, Polirom, 2003, p. 157).
*
Când comunicăm la distanţă, întâlnirea cu eurile fotografice (de fapt, eurile digitale) ale celorlalţi mă ispiteşte să îmi imaginez că, în curând, voi fi invitat să îi las celuilalt eu-însumi o listă de lucruri de făcut, pentru ca eu să mă pot retrage discret din acest interval de timp artificial şi absurd, spre a mă bucura cu adevărat de viaţă. Şi, pentru că tot vă întrebaţi, în secret, ce schimbări am face în vieţile eurilor noastre fotografice, iată că vă răspund, pe puncte:
1. În primul rând, cred că m-aş sculpta niţeluş în Photoshop, astfel încât celelalte euri fotografice să nu mă vadă ca pe un sărman străin măcinat de ravagiile timpului, aşa cum se va fi petrecut, de bună seamă, cu celebrul Boguslavski.
2. În al doilea rând, mi-aş acorda, cu de la mine putere, o pensie specială nesimţit de generoasă, astfel încât să nu mai fie nevoie să muncesc niciodată. Ever. Până şi eul meu fotografic a auzit că în România aşa ceva e perfect posibil, întru totul plauzibil şi nu tocmai greu de obţinut.
2a. În cazul în care nu-mi va reuşi scamatoria cu pensia specială, mă gândesc să fiu recompensat măcar cu o rentă viageră, în timp ce eul meu fotografic se va speti muncind pentru mine şi pentru ai mei.
2b. În cazul în care îmi va reuşi scamatoria…, well… vorba poetului, „În insulele Caroline/ Britanice e-atât de bine./ Acolo pe un yacht uşor/ Trăia piratul Ciung – Şchiop – Chior,/ C-o cicatrice pe obraz,/ Cea bea din sticlele din lampă/ Fitilele cu tot cu gaz/ Şi o iubea pe Marea Vampă/ Care şi dânsa era clampă/ Căci altfel viaţa n-are haz!” (Emil Brumaru, Hambarul lui Moll Flanders).
3. În sfârşit, când voi scăpa din nou în lume voi face tot ceea ce am visat să fac, dar am uitat.
Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
