Fanon şi fata zâmbăreaţă

Având de stat ceva vreme în Germania, la una din surorile mele, am tras o fugă şi până-n Franţa, să vizitez un prieten.

Marţi, m-am întors. După ce am identificat autocarul de Budapesta (cu care aveam de mers până la Stuttgart), prietenul mi-a zis „Hai să-ţi fac o poză în faţa lui!” Moment în care o tânără, pesemne vrând şi ea să vadă exact dacă-i autocarul ei, mi-a zâmbit pentru prima oară, anume când ni s-au întâlnit întâmplător privirile.

Când m-am dus apoi să dau la scanat biletul (digital de data asta, la dus arătasem cel scos pe imprimantă), era chiar în faţa mea şi mi-a zâmbit a doua oară.

A treia oară a făcut-o după ce eu urcasem deja (n-am avut decât bagaj de mână) şi-mi ocupasem scaunul de la geam, tânăra având locul… chiar în dreptul meu, pe cealaltă parte a culoarului.

În fine, înainte să pornească autocarul, unul din cei doi şoferi ne-a spus câteva vorbe în limba germană mai întâi, apoi în engleză, rugându-ne, de pildă, să ne punem centurile (nimeni nu şi-a pus centura), ca să încheie cu o invitaţie oarecum anacronică: cu speranţa că vom fi mulţumiţi de serviciile Flixbus, ei, şoferii, s-ar bucura dacă mulţumirea noastră şi-ar găsi expresia într-un mic Trinkgeld! Un mic bacşiş, adică. Fix când şoferul a pomenit chestia cu Trinkgeld-ul, tânăra s-a uitat la mine şi a zâmbit, de unde am dedus că trebuie măcar să ştie ceva germană.

După ce a pornit autocarul, fata a scos o carte şi avea să citească mai tot drumul. Dar nu oricum, ci cu creionul în mână, subliniind una-alta. O fi studentă, mi-am zis. Oare ce-o fi citind? Sigur, aş fi putut s-o întreb, dar, în ciuda zâmbetelor ei,  parcă n-aveam chef de-o eventuală conversaţie, evident cu condiţia să ne fi găsit o limbă comună. Chiar, ce-o fi ea, o franţuzoaică, o nemţoaică sau chiar o unguroaică? Având în vedere că citea cartea cu creionul în mână, am dedus că trebuie să fie, oricum, studentă. Într-un târziu, am reuşit să văd coperta, am identificat parte din titlu şi după o căutare pe net, iată ce-am descoperit că citea fata: Frantz Fanon, Les Damnés de la terre (Damnaţii Pământului). Preface de Jean-Paul Sartre (1961, prima ediţie). Preface d' Alice Cherki et postface de Mohammed Harbi (2002), ediţia de buzunar din 2004. O fi, deci, franţuzoaică?

I-am povestit de fată şi de Fanon prietenului. Şi-mi răspunde pe mess: „Apropo, cum se leaga lucrurile, discutam în RER despre afirmaţia lui Sartre că revoluţia franceză n-a ucis destul şi că duşmanii comunismului trebuie ucişi, nu închişi, pt că din închisoare mai pot ieşi, ei bine, e din prefaţa la Fanon!”

Dar apoi a revenit: „Am încurcat eu borcanele un pic…” Sartre, adică, ar fi spus şi cele de mai sus, dar în altă parte. Iată ce a spus, printre altele, în prefaţa la Fanon: „Car, en le premier temps de la révolte, il faut tuer: abattre un Européen c'est faire d'une pierre deux coups, supprimer en même temps un oppresseur et un opprimé: restent un homme mort et un homme libre.”

Mai pe româneşte: „Căci în prima parte a revoltei trebuie ucis: a omorî un european înseamnă să-mpuşti doi iepuri cu un singur foc, să elimini în acelaşi timp un opresor şi un oprimat: în urmă rămân un om mort şi un om liber.”

Treaba ailaltă Sartre a spus-o mai târziu, în 1973: „Un régime révolutionnaire doit se débarrasser d’un certain nombre d’individus qui le menacent, et je ne vois pas d’autres moyens que la mort. On peut toujours sortir d’une prison. Les révolutionnaires de 1793 n’ont probablement pas assez tué.” (Actuel, 28 février 1973)

Adică: „Un regim revoluţionar trebuie să se debaraseze de un anume număr de indivizi care îl pun în pericol şi eu unul nu văd alt mijloc decât moartea. Din închisoare poţi mereu să mai scapi. Revoluţionarii din 1793 probabil că n-au ucis destui.” Ce să mai, un umanist patentat!

Mda. Ciudată lectură avea, deci, în faţă fata din autocar. Oare cum s-o fi numind, de-o fi studentă, cursul şi/sau seminarul pentru care citea cartea lui Frantz Fanon (1925 – 1961)? Poate chiar aşa: Damnaţii Pământului.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist