(Fără) Ideal

O replică a Irinei din primul act al dramei Trei surori de A.P. Cehov ("Ce gânduri minunate mi-au trecut prin minte! Ce gânduri…") stimulează conceptul regizoral al lui R. Afrim. La care aş adăuga câteva versuri de Nichita Stănescu: "Sufletele morţilor/ Sunt atmosfera terestră./ Respirăm sufletele lor,/ Sufletele lor îşi înfig câte un deget adânc/ În respiraţia noastră".

De ceva timp, regizorul Radu Afrim nu-şi mai numeşte protagoniştii personaje, ci oameni. Interesat de oamenii vii dintr-o piesă de teatru sau de pe scenă, care gândesc şi simt, iată că a revenit la Cehov. Viul lui Cehov, trăirile inadaptaţilor fragili, superiori prin sensibilitate şi gândire, care se revoltă împotriva mediocrităţii şi vieţii fără ideal, creându-şi un vis care să-i ajute să evadeze din realul insuficient, onirismul la care se adaugă suprarealismul, comicul bizar, bufoneria, simbolurile, poezia, melancolia nu-i sunt deloc străine lui Afrim. Numai că Radu Afrim deschide lumea lui Cehov, ca pe o cutie a Pandorei (irezistibilă, reflexivă, irepresibilă), expunând gânduri şi emoţii la rampă, recreând interioritatea prin atmosferă scenică (decor, dans, sunet, muzică şi lumini).

Oamenii lui Afrim sunt cei pe care i-a cunoscut, actorii înşişi în ipostaza lor umană, impersonări ale unor figuri politice ale timpului nostru. Actualizarea schimbă cadrul temporal, perspectivele asupra caracterelor, situaţiile, discuţiile şi recontextualizează astfel întregul scenariu. Afrim renunţă la personaje sau le păstrează doar la nivel de replică (Cebutîkin, Anfisa), alteori transformă certitudini textuale cehoviene în personaje noi (Persefona, soţia lui Verşinin sau Bobi k68). Aceştia rămân pe cât de actuali, pe atât de generali, astfel încât toţi cei afectaţi de încălzirea globală sau interesaţi de incendiile devastatoare de pădure sunt prinşi în (de) scenariu.

Oamenii din Trei surori sunt concreţi şi totuşi universali prin dorinţe, tristeţi, aspiraţii şi neîmpliniri; Cehov conferă osatura psihologică pe care Afrim pune sânge şi carne. Cuplurile sunt coagulate, iubirile împărtăşite. Plictisul, vidul, nefericirea celor ce trăiesc în cripta spaţială "Moskau" sunt umplute prin rescrieri de scenariu şi noi situaţii scenice în care speranţa are de fiecare dată un rol (Irina e un talent coregrafic care se iroseşte în provincie, sperând la un nou început, pe măsura idealului din trecut, Andrei mănâncă savarine, în timp ce-şi deplânge lipsa de vlagă conjugală şi neîmplinirea profesională, e dependent de jocuri de noroc şi critică decrepitudinea morală a provincialilor, sperând la izbăvirea prin iubirea aproapelui, spion în casa Prozorovilor, Tuzenbach e ucis în încercarea de a-şi schimba viaţa pentru femeia iubită, Verşinin şi Maşa trăiesc o romanţă autentică).

O nouă stare de spirit înlocuieşte spleenul, disperarea viscerală. Dansul convulsiv al Irinei (Flavia Giurgiu), râsul spasmodic al Maşei (Raluca Aprodu), sufletul apăsat de tenebre al Olgăi (Natalia Călin), plânsul necontrolat al lui Andrei (Marius Manole) sau ochii mereu înlăcrimaţi ai lui Tuzenbach (Istvan Teglas) indică amărăciunea din sufletul lor, disperarea existenţială viscerală, imposibilitatea de a depăşi anumite obstacole pentru a fi fericiţi. Fericirea e mereu în trecut sau în viitor, un ideal, munca un mod de a uita de limite, dar şi un mod de a fi, la fel şi suferinţa.

Aluziile culturale (literatură, pictură, cinematografie) impregnează discursul scenic (Ray Bradbury, Albrecht Dürer, Stanley Kubrick) şi sunt la fel de diverse ca playlistul pe care Irina îl poartă simbolic de colo colo, ba chiar la un moment dat îl împachetează şi-l ia cu ea în valiză (Aura Urziceanu, Sade, Jessica Pratt). Tehnologia avansată (mesaje pe ecran, video proiecţie şi mapping, smarphone, laptop, stroboscop, 3D) e asociată cu imagini renascentiste (din ceaşca Persefonei, chemarea melancolică a nefiinţei, din chipul dedublat între trecut şi prezent, sufletul nefericit al Olgăi), retro-pastelul. Soluţiile regizorale nu resping textualul simbolurilor de provenienţă rusă (mestecenii, rodia, "zboară cocorii", titirezul), dar acestea sunt extrapolate la noul univers vizual şi sonor creat. Lentila de la  aparatul de fotografiat de epocă este înlocuită de filmarea în timp real. În plus, discursul actorilor include aluzii metaspectaculare, uşor ironice, la scenografie minimalistă sau la opţiuni filmice avansate (slow motion). Sincronizarea dintre nivelul replicii de scenă şi planul audiovideo este perfectă.

Două lucruri par a-l interesa pe Afrim în mod deosebit: politicul şi viitorul. În principal, actualizarea lui Cehov nu este atât o chestiune de cromatică, cât una de politică. Oraşul provincial vechi de două sute de ani, cu o sută de mii de locuitori se află sub înrâurirea lui Putin (impersonat de Marius Manole, subjugând capra cu o singură atingere simbolică de mână), la fel cum întreaga Rusie e sub dictatură din cauza sprijinului conferit de Occident (scenariul reproduce fragmente dintr-un interviu acordat de scriitorul rus Mihail Şişkin ziarului Adevărul, pe 5 octombrie 2019, iar în spectacol replicile sunt în cea mai mare parte puse în seama Nataliei, interpretată de Ada Galeş, ecologistă, luptând pentru democraţie şi care opinează militant cu replicile din interviu).

În al doilea rând, flash-uri din spectacole afrimiene anterioare ne conduc spre a privi acest nou spectacol ca pe o artă poetică şi un modus vivendi. Viaţa nu ar trebui să însemne refugiu în trecut, după cum nici teatrul nu ar trebui să fie o idealizare a trecutului. Oamenii aduşi de Afrim în scenă şi filmaţi de Bobi k68 sunt prezenţi, vii şi depun mărturie pentru viitor. Viitor dinspre care nu ştim cum vor fi percepute viaţa, teatrul, arta de astăzi.

(Trei surori, un scenariu [ne]firesc de liber după Cehov, traducerea Raluca Rădulescu, scenariul şi regia: Radu Afrim, distribuţia: Raluca Aprodu/Maşa, Natalia Călin/Olga, Flavia Giurgiu/Irina, Marius Manole/Andrei, Emilian Oprea/Verşinin, Istvan Teglas/Tuzenbach, Irina Movilă/Persefona, Ada Galeş/Natalia, Ciprian Nicula/Bobi k68, Florin Călbăjos/Kulîghin, scenografia: Irina Moscu, costumul caprei: Cosmin Florea, video design şi mapping: Andrei Cozlac, sound design: Călin Ţopa, univers sonor: Radu Afrim, lighting design: Micea Mitroi, Cristian Şimon, 28 decembrie 2019, TNB)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)