Farmecul seducţiei

Or, cartea, dacă respinge şi condamnă fără echivoc violenţa, face totuşi elogiul artei seducţiei, artă pe care, în opinia autoarei, femeile au dus-o la perfecţiune. Autoarea, Marie-Francine Mansour, este nora poetesei suprarealiste Joyce Mansour (1928-1986), căreia i-a consacrat câteva studii. Altfel, numele lui Marie-Francine era practic necunoscut iar cartea aceasta reprezintă de fapt adevăratul ei debut. Unul foarte convingător şi care ne face să credem că proiectul a stat „la dospit“ mai multă vreme.

Arta seducţiei, ne spune din capul locului autoarea, bazându-se şi pe exemple din regnul animal, are o seamă de analogii cu arta răz­boiului – voinţă de putere, fentă, minciună, manipulare etc. Dar, în mod paradoxal, femeia este aceea care a devenit marea preoteasă, zeiţa tutelară a seducţiei. Şi, evi­dent, autoarea schiţează o istorie a seducţiei plecând de la …Adam şi Eva… Mitologia greacă e o sursă inepuizabilă de situaţii arhetipale: vedem cum bărbaţii se visează în victime ale femeilor întreţinând totodată fantasma femeii ca pradă, ca trofeu. Seducţia este indisolubil legată de cea mai veche meserie din lume: hetairele, în anti­chitate, ulterior curtezanele şi favoritele (lăsăm la o parte „banala“ prostituţie, când prelimi­nariile se reduc, cel mai adesea, la negocierea tarifului).

Autoarea reface biografiile extra­ordinare ale unor personaje memorabile: dintre cortegiane – Imperia Cognati, care a avut la Roma o mulţime de amanţi celebri, printre care bancheri, cardinali precum şi pe pictorul Rafael, căruia i-a servit adesea drept model, Veronica Franco, amanta – la Veneţia – altui pictor uriaş, Tintoretto, protejata umanistului Domenico Venier, prima curtezană poetă care îşi publică opera în timpul vieţii…Aceste cortegiane nu ofereau aşadar numai intense plăceri ale simţurilor, ci şi rafinate plăceri estetice. Favoritele regale ajung uneori să joace un rol covârşitor: este, de pildă, cazul lui Agnès Sorel, iubita lui Carol al VII-lea, sau al Doam­nei de Pompa­dour care, în secolul al XVIII-lea, nu e pur şi simplu doar favorita lui Ludovic al XV-lea, ci şi protectoarea filosofilor iluminişti. Aceste amante regale au ajuns să aibă o putere considerabilă într-o epocă în care femeile nu aveau nici o putere. Se întâmplă relativ des ca favoritele să fie de extracţie modestă, dar cu calităţi intelectuale de excepţie (cazul doam­nei de Pompadour).

În secolul al XVIII-lea, no­tează pe bună dreptate autoarea, arta seducţiei devine o artă prin excelenţă franceză, alături de arta conversaţiei şi de arta diplomaţiei. De aici, o concluzie importantă: arta seducţiei este o artă complexă care se învaţă, se perfecţionează. Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX ne oferă cazuri emblematice în acest sens: Frumoasa Otero, Blanche Païva, Liane de Pougy (despre aceasta din urmă am scris aici nu de mult) etc. Frumoasa Otero a întruchipat combinaţia perfectă între sex, bani şi putere. Palmaresul ei erotic este aiuritor: regele Spa­niei Alfonso al XIII-lea, împăratul Germaniei Wilhelm al II-lea, ţarul Rusiei Nicolae al II-lea, regele Leopold al Belgiei, şahul Iranului etc., etc. (Caroline Otero avea un carnet în care nota performanţele amanţilor…; realiza, astfel, un fel de geografie erotică a Europei). Cât despre Blanche Païva, după fel de fel de peripeţii şi după multe legături amoroase, ajunge să construiască superbul palat de pe Champs-Elysées, palat care există şi astăzi.

O categorie aparte o reprezintă muzele creatorilor, iar aici comportamentul celor im­plicaţi e, nu o dată, greu de înţeles. Unul dintre cele mai ciudate personaje este Gala, căsătorită mai întâi cu poetul Paul Eluard. Femeia se arată, curând după aceea, ahtiată să colecţioneze genii artistice. Îl seduce pe pictorul Max Ernst şi ia naştere astfel un menaj în trei (se pare chiar că Gala, Eluard şi Ernst ajunseseră să doarmă în acelaşi pat). Îl cunoaşte apoi pe Salvador Dali, cu care se va căsători după divorţul de Eluard. Este căsătoria, brutal spus, dintre un impotent şi o nimfomană. Dar geniul lui Dali găseşte în Gala o sursă permanentă de inspiraţie, iar femeia va şti să comercializeze, cu mare abilitate, talentul pictorului

Sunt şi alte exemple asupra cărora se opreşte autoarea, fie că e vorba de personaje reale – Elisabeta I, Lady Hamilton şi amiralul Nelson, Kierkegaard, Stendhal – fie că intrăm în lumea ficţiunii (Legăturile primejdioase ale lui Choderlos de Laclos, romanul lui Proust). Cel mai frumos şi cel mai pur exemplu este însă cel al Şeherazadei: acolo arta seducţiei se confundă cu arta povestirii şi este o pavăză împotriva morţii. Cât despre lumea în care trăim astăzi, confruntaţi cu obsesia vitezei, cu tentaţia devorantă a instantaneităţii, cu publicitatea agresivă, cu limbajul sincopat al sms-urilor, cu narcisismul infantil al selfie-urilor, cu presiunea corectitudinii politice, mai putem vorbi de o artă şi de o plăcere a seducţiei? Şi dacă da, nu cumva avem a face cu o practică devenită aproape semi-clandestină?

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic literar şi scriitor