Filmuleţe

Colegul meu de la Sociologie, Parmenide Capdeied, şi-a anunţat recent candidatura la directoratul unuia dintre cele mai importante departamente interdisciplinare din Universitate. Poziţia rămăsese liberă după pensionarea fostului şef. Deşi n-aş fi crezut, presa a acordat atenţie acestui episod (în opinia mea, minor) din viaţa universitară. A luat interviuri tuturor candidaţilor (pe lângă Parmenide, mai concurau trei colegi – o doamnă şi doi domni), le-a prezentat cv-urile şi, încet-încet, a început să le scormonească trecutul. Şi mai surprinzător, întreaga urbe, academică şi non-academică, s-a conectat, aşa-zicând, la tensiunea momentului. Au apărut, din senin (out of the blue sky, aşa cum spun, foarte plastic, anglofonii) „tabere” electorale, susţinători şi detractori ai celor patru, activişti, loialişti, stângişti, dreptişti, naţionalişti, ceauşişti, paşoptişti ş.a.m.d. Forumurile, rubricile de comentarii la articolele despre candidaţi, ba chiar şi articolele ca atare s-au umplut de înjurături, invective, „dezvăluiri şocante”, „declaraţii halucinante”, „poveşti tulburătoare” şi „previziuni alarmante”, legate de (biata) Milady şi de cei trei (năpăstuiţi) muschetari. Citeai şi te cruceai, nu mai ştiai pe ce lume te afli. Departamentul cu pricina părea, din unghiul bătăliilor ce se duceau pentru conducerea lui, să aibă mai curând nevoie de un exorcist decât de un director. În sfârşit, cel mai şifonat a ieşit profesorul Capdeied, un om destul de retras, cumva lipsit de vizibilitate înaintea momentului, iată, de cotitură în existenţa sa. Ce s-a întâmplat?

Pe scurt, ziariştii au intrat în posesia unor imagini filmate (pe stradă, cel mai probabil de o cameră focalizată pe traficul rutier) cu Parmenide. Ele au fost imediat postate pe ediţiile online ale tuturor publicaţiilor semnificative. Titlurile însoţitoare erau devastatoare: „Demenţial! Acest psihopat vrea să conducă un departament interdisciplinar din Universitate şi, mâine-poimâine, pesemne că Universitatea însăşi!”, „Fabulos! Urmăriţi-l pe nebunul Parmenide Capdeied în plină decompensare psihică pe stradă!”, „Scandalos! Sociologul sociopat la cârma destinelor tuturor cercetătorilor umanişti!”, „Alma Mater în derivă: un delabrat îi atacă fatal structurile de conducere!” Cum să rezişti la asemenea urlete de disperare? Am deschis, prin urmare, şi eu, filmuleţul. Într-adevăr, îl recunoşteai uşor pe profesor, cu toate că filmarea era făcută de sus. Stătea pe trotuar, ascuns după un stâlp electric. „Ascunderea” se sugera prin mişcările lui comice de a se feri parcă de privirile oamenilor, întrucât, de facto, ea nu exista: stâlpul se dovedea mult prea subţire pentru corpolenţa lui Parmenide. Scena căpăta de aceea accente burleşti şi se dovedea, admit, inexplicabilă (luată în sine, fără întregul context aşadar!). De aici însă şi până la sociopatul rămas liber pe străzi mi se părea a fi o cale extrem de lungă. Mai tristă totuşi fu reacţia colegilor universitari. În instituţie, toţi vorbeau – cu voluptate irepresibilă! – numai despre asta. Se presupunea nu doar faptul că sărmanul Capdeied va pierde şefia departamentului, ci şi că va fi pensionat iute. Pe caz de boală.

Îl cunosc de ani buni pe Parmenide. Ceva nu se lega. Am decis să-l sun. A răspuns cu o voce neaşteptat de veselă. Mi-a comunicat că tocmai se retrăsese din cursa pentru directoratul departamental şi că respectiva filmare, „aşa trunchiată, cum fusese dată”, „picase la ţanc”. Nu „avea stofă” de „funcţionar” academic. Derutat complet, i-am replicat: „Dragul meu, nu înţeleg! Pe de o parte, filmuleţul e o idioţenie, nu arată ceva compromiţător, iar, pe de alta, mai spui că este şi trunchiat…” „Ei, bătrâne, aici ai explicaţia! Trunchierea imaginilor acţionează în favoarea mea. Nu vreau să împing vreun tâmpit să posteze toată înregistrarea… Ţie pot să-ţi zic adevărul! Mă plimbam…, în fine, cu doctoranda mea favorită, Simina Bucată. Na, mă mai distrez şi eu puţintel când soţia pleacă din oraş… Ne alintăm unul pe altul cu apelativul iepuraş. Ne distrează pe amândoi naivitatea cu care iepurii urmăresc intruşii, chipurile ascunşi după câte un obiect care, caraghios, nu le acoperă nici a zecea parte din corp… O rog mereu pe Simina, pe parcursul întâlnirilor noastre galante, să se ascundă aşa, după câte o piesă de mobilier. Să se iepurească! Imaginea mă incită atât de tare, încât îmi redă vigoarea de la douăzeci şi cinci de ani… Acolo domnişoara – care, din fericire, nu se vede în imaginile puse de ăştia: tâmpiţii n-au realizat ce mină de aur au avut în mână! – traversase să cumpere nişte gogoşele de la un chioşc. Eu mă iepuream la ea în anticiparea după-amiezii pe care urma să o petrecem împreună! Prefer deci să fiu nebunul retras din cursă iepureşte decât the academic lover. Nu de alta, dar are nevastă-mea o colecţie de bătătoare de şniţele, de-ţi stă mintea-n loc…”

Poate prefera, m-am gândit, şi ca, în loc de Capdeied, să fie Capdeiepure!

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi