Final de admitere. Studenţia ca scurtătură

Dincolo de statistica enervantă care are mereu dreptate, mai pot fi trase câteva concluzii, în legătură cu un subiect la modă şi trist: analfabetismul funcţional al viitorilor studenţi.

1.Analfabetismul funcţional nu este un simplu eşec pedagogic, ci şi unul existenţial. Vinovată este, desigur, şcoala, dar numai alături de familie, prieteni, media şi toate celelalte "lumi" în care se formează un copil. Dacă nu vii cu pixul la tine, ştiind că trebuie să îţi scrii numele pe un contract de studii, dacă nu ştii cum se cheamă facultatea pe care vrei să o urmezi, dacă nu te străbate un minim fior când intri pentru prima dată într-un amfiteatru, tot analfabetism funcţional se cheamă: nu ştii să "citeşti" ce ţi se întâmplă. Şi e mai grav decât să nu ştii ce a vrut să spună poetul în nu ştiu care vers. Desigur, cum lumea se salvează prin frumos, şi analfabetismul funcţional are formele lui sublime: de exemplu, când într-un formular scrie "ţara" şi tu scrii un judeţ oarecare, argumentând că stai în judeţul respectiv, la ţară (povestită de o colegă "de la preluat dosare", pentru care îi sunt recunoscător ca pentru desluşirea tainelor vieţii).

2.Analfabetismul funcţional este şi cameleonic. Explic în continuare. Şi anul acesta, lucrurile au rămas la fel: există facultăţi care primesc sute de studenţi, altele care primesc câteva zeci, în cel mai bun caz. Nu ar fi o problemă, dar la noi, precum la vechile CAP-uri, finanţarea se face "pe cap de student", aşa că numărul lor aduce bani şi provoacă ulterior invidie. Care este, dincolo de asta, diferenţa? Odinioară, se spunea că elevii vin să studieze în domenii "practice", nu teoretice, pentru că abia primele te pregătesc temeinic pentru viaţa grea care va urma. Dar asta e o eroare de lectură: practica fără teorie e doar un fel de meşteşug, care poate fi deprins şi la locul de muncă (sau la salvatoarele "colegii" care vor veni ca lumina dimineţii) fără să mai acumulezi stres într-o universitate, trei ani sau mai bine. Apoi s-a spus că elevii îşi doresc să urmeze acele specializări "cu căutare pe piaţa muncii". Făcând o facultate fără căutare, nu ştiu cum stau lucrurile aici, dar cred, din ce am citit, că îmbulzeala nu este semn al valorii, ci dimpotrivă. Şi cireşele sunt mai scumpe când sunt mai puţine şi mai ieftine când sunt mai multe. Aşadar, a fi un absolvent dintr-o mulţime imensă de căutători de "job" nu e periculos? Astfel, nu îţi pierzi din "valoarea" mult visată pe piaţa muncii? În fine, mai nou, inabilitatea de a "citi" viaţa capătă chipul căutării de scurtături. Studenţia nu mai înseamnă formare, risc al opţiunii primordiale a tinereţii, visare şi "alfabetizare" în semnele destinului, ci ceva mult mai simplu: un preambul al "jobului". Dacă în denumirea facultăţii este deja cuprinsă denumirea lui, cu atât mai bine. E mai clar ce va urma, iar paranteza studenţiei este mai scurtă şi mai puţin tulburătoare. Mai târziu, graba de a te încadra, cum se zice, va fi plătită cu amare nostalgii, dar asta e…

3.Analfabetismul funcţional nu este doar o inabilitate, ci se transformă şi devine şi o grabă, un plictis sau o comoditate. Aceste "conotaţii" sunt foarte periculoase. Cumva, disciplinele umaniste despre care tot scriu (dar şi ştiinţele sociale tradiţionale sau cele "exacte" cu care se înfrăţesc) sunt apărate de ele, măcar pentru că sunt grele, cer muncă enormă şi bătaie de cap. În plus, pentru că nu ajungi niciodată la capăt: nu poţi să citeşti toată istoria filosofiei, nu poţi învăţa perfect o limbă, nu poţi demonstra toate teoremele, mereu vor fi probleme dificile sau fenomene greu de înţeles. Dar merită, o spun fiecărui elev cu care am şansa să mă întâlnesc. Merită din plin.

Ioan Alexandru Tofan este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi.