Forma spaţiului pustiit

Virusul ne întoarce la neputinţă. Nu mai are rost să visăm, existenţa e înnebunită la propriu şi la figurat, dinlăuntru şi dinafară… Sau, are rost să visăm devreme ce, de mult timp, semnele nebuniei sunt vizibile în artă, această expresie a sensibilităţii umane? Arta, zice René Huyghe, este pentru istoria societăţii ceea ce visul (individului) înseamnă pentru psihiatru. Astăzi suntem într-un coşmar necesar a fi psihanalizat până nu atingem halucinanta performanţă de a ajunge fiecare, fiecine, oricine, experţi în viruşi. Hans Sedlmayr susţine convingător că, începând cu jumătatea a doua a secolului optsprezece, arta şi-a pierdut măsura. „A părăsi măsura înseamnă a părăsi omenia”, spune Pascal. Nu cumva starea generală proastă, în mileniul tehnologiei fără limite, este efectul rătăcirii în labirintul fără centru deconstruit generaţie după generaţie, neam după neam?

În centrul cultural Georges Pompidou din Paris (fig. 1), o imensă structură spaţială cu intestinele şi oasele la vedere concepută de arhitectul italian Renzo Piano, colecţia de artă a secolului douăzeci ilustrează cu elocvenţă minuţioasă părăsirea omeniei în creaţia artistică. Între 1900 şi 2000, dar şi după, artiştii sunt virusaţi ori de deznădejde ori de hiperoptimism. Spaimele existenţiale sau utopiile fericirii îşi găsesc expresiile imagistice în stare să înspăimânte sau să drogheze cele peste şase milioane de vizitatori anuali veniţi din toată lumea. Ei se molipsesc de imaginile cu miezul golit, adevărate sicrie ale frumosului. Procesul de dezintegrare şi de derută a lui Homo Sapiens continuă.

Alături de acest muzeu al ideilor plastice fără orizont se află antidotul la nebunia modernă şi postmodernă. Este atelierul lui Brâncuşi (fig. 2), un spaţiu esenţial al sufletului românesc atins de frumuseţea veşnică. Armonia dintre trupul şi sufletul operelor brâncuşiene umple spaţiul de existenţă cu emoţia păcii şi a liniştii existenţiale. Brâncuşi e lecţia noastră neînvăţată. Întregul lui univers plastic este în carantina indiferenţei bine antrenate a consumatorilor captivi în show-uri tv, în mall-uri şi supermarketuri. Spre sfârşitul vieţii pământeşti, marele sculptor a vrut sa-şi doneze operele statului român. Guvernul comunist de atunci, autoproclamat exponent al gustului estetic al poporului, l-a refuzat. E un refuz care, iată, persistă în mentalul nostru colectiv.

Faptul că am pierdut simţul măsurii, al frumosului, al esenţialului din viaţă este indubitabil. Casa Dosoftei din Iaşi (fig. 3) a fost construită în secolul optsprezece, cam atunci când începe deruta artei occidentale. Deşi e botezată cu numele sfântului ierarh Dosoftei şi adăposteşte muzeul literaturii, este o simplă casă negustorească rămasă în imensul spaţiu din piaţa palatului, dintre multe altele asemenea care existau pe Uliţa Mare şi pe Uliţa Sfântei Vineri. Împreună cu minunata sculptură a lui Iftimie Bârleanu ea reuşeşte să focalizeze, să atragă privirea spre taină, spre meditaţie, în măsură mult mai mare ca Palatul Culturii. Oare de ce?

Mica clădire emoţionează prin plasticitatea zidirii. Lipsită de emfază, desenată minimalist, monumentală atât cât e necesar verticalităţii umane, are darul imposibil de contestat de a te chema în trăinicia formelor netrecătoare, sprijin al trecerii noastre prin lume. Uimitor este că zidirea aceasta nu are arhitect. A fost realizată de vreun meşter obişnuit al vremii după modelele de mare circulaţie. Astăzi mulţime de arhitecţi construiesc mulţime de case fără suflet. Nu este aceasta o demonstraţie adevărată a pierderii măsurii?

Ne-am obişnuit, ne place să trăim la interfaţa dintre prostie şi meschinărie. Poate că izolarea în care suntem obligaţi să trăim în zilele acestea are sensul profund de a ajuta să ne redescoperim şi să aducem spaţiul de viaţă la frumuseţe şi adevăr.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului