Fragmente slăbuţe: nota cinci!

*

Anul 1990. Pe atunci tot românul, de la vlădică până la opincă (mă rog, până la adidaşi), era însetat de libertate. Îşi lua "porţia de libertate", cum zicea o sintagmă bătătorită de atunci. Şi porţia asta se dorea a fi cât mai mare, o bucătoaie, un dărab. Muncitorii şi funcţionarii mergeau la serviciu din an în paştele mă-sii, iar ţăranii şedinţau interminabil, mai ceva ca inginerii, şi alegeau primari FSN, trimiţând după aceea la Bucureşti delegaţii cu adeziuni pentru Domnul Nostru Ion Iliescu, sfinţească-se Numele Său, garantul libertăţii noastre. Cuvântul "program" avea o conotaţie extrem de negativă, era aproape sinonim cu "pogrom", ridica valuri şi valuri de ură populară. Elevii scoteau cu furie ochii Ceauşeştilor din manuale şi dicţionare şi chiuleau in corpore alături de profesori, reunindu-se la crâşme şi la fumat în spatele blocului; asta până nu se revoltau şi nu ieşeau în faţa blocurilor, ca să pizduiască babele comuniste. Pe autobuze şi tramvaie cumpărau bilet numai moşulicii şi băbătiile neslobozi la minte şi taraţi de comunism. Epavele comuniste, ce mai! De pe fabrici şi uzine erau trântite cu silă sloganurile învechite cu TRĂIASCĂ PARTIDUL COMUNIST ROMÂN, CĂLĂUZITORUL… bla-bla-bla şi erau înălţate în loc TRĂIASCĂ ROMÂNIA LIBERĂ! sau TRĂIASCĂ POPORUL LIBER! Ah, nevoia de sloganuri! Ce putere imensă!

Aşa că să nu te miri, cititorule: Monahii de la Rîşca, ca de altfel toţi preoţii şi toate preotesele, toţi monahii şi toate monahiile de pe întreg spaţiul românesc, cu fiii şi fiicele, nepoţii şi nepoatele lor, ba şi cei din Sfântul Sinod al Patriarhului Teoctist, voiau cu ardoare, le ţâţâia fundul să fie liberi. Sfânt- sfânt, dar liber! Siderurgiştii şi metalurgiştii voiau să fie liberi; şi chimiştii, abia eliberaţi de Samantha inginer chimist de renume mondial, clamau libertatea, şi cofetarii, şi bucătarii, şi borşăriţele din piaţă, şi lucrătorii de la cooperativa "Progresul" nu voiau să progreseze decât liberi etc, etc. Vidanjorii, de pildă, voiau să fie liberi şi lăsau de izbelişte closetele publice. Gata cu nevoile! Iar închisorile şi aresturile (o, nomina odiosa!) clocoteau de manifestaţii furtunoase ale deţinuţilor, care tunau înflăcărat din mii şi mii de piepturi: Deţinutul liber! Deţinutul liber! Mai dihai ca politicienii de azi.

*

Iată cum este prezentat pe filme hd un film intitulat The Seagull (titlul nu este tradus): "În Noua Anglie rurală, dorinţa nesăbuită provoacă dezastru în weekendul Zilei Memoriale, pe măsură ce o familie se confruntă cu natura volatilă şi fragilă a iubirii. Pe timpul verii, Irina Arkidana îşi vizitează fratele şi fiul, care locuiesc pe meleaguri liniştite, într-un sat. Într-una dintre ocazii, ea vine împreună cu Trigorin, un scriitor de succes, de care Nina, o fată liberă şi inocentă de pe o proprietate învecinată, se îndrăgosteşte cu uşurinţă. În timp ce pasiunea lui Trigorin se risipeşte uşor şi o respinge pe Nina, în acelaşi mod actriţa şi-a îndepărtat fiul de-a lungul vieţii, prin propria atitudine. Victimele sunt distruse."

Mai jos un comentator, Emil, dă notă despre film (Uf! boala asta de a da note): "Slăbuţ. Nota cinci."

Alt comentator, om cu carte şi cu spirit ironic, pe nume Aur, în fine aduce lucrurile la normal: "Nu vă lăsaţi păcăliţi, chiar dacă filmehd vrea să vă faca să vă uitati anglicizând. Nu e Noua Anglie, cum scrie in prezentare, iar titlul «Seagull», desi e acelasi lucru, e cunoscut întrucâtva la noi ca «Pescăruşul», titlul unei piese de teatru, scrisă de un oarecare Cehov, acţiunea petrecându-se in Rusia. Dacă ar fi fost Seagull şi se întâmpla în Noua Anglie… eeh, mai merita!"

Ce să mai spun? Doar ca Moromete: Domnule, una şi cu una fac două: murim! Murim de ignoranţă şi incultură.

*

Mi s-a ars becul de la veioză. Caut altul într-un dulap unde ţine soţia câte şi mai câte: medicamente, pansamente, deşi n-avem pe nimeni în casă la vârsta juliturilor la genunchi, iar cuţitele noastre boante de la bucătărie rănesc cu greu o rotiţă de caşcaval, albume, tot felul de bibelouri hâde primite cu diverse ocazii şi alte nimicuri nefolositoare, cum cred că găseşti mai în orice casă. 

Găsesc un bec, însă privirea îmi este atrasă de altceva care mă face să înghit în sec: o cutie mare de bomboane de ciocolată pe care scrie "La mulţi ani!" Aha, îmi zic, am să profit de lipsa ei şi am să mănânc bomboanele în tihnă, fiindcă ea nu mă prea lasă (glucide, colesterol, chestii), iar eu accept numai să nu mă bată la cap. Apuc cutia… când colo era goală, mai bine zis era plină cu scrisori. Na, frate! înghit iarăşi în sec. 

Cele mai multe scrisori sunt ale mele, scrise în trecute vremi. Oare ce prostii scriam pe atunci? Le-aş citi, dar n-am timp.

*

Eram la o lansare de carte. Propria mea carte! Venise puhoi de lume. Toţi mă aclamau. Sute de admiratoare agitau pixurile, ca să le dau autografe. "Incredibil! Pur şi simplu te adorăm!" ţipau ca la Elvis nişte adolescente înnebunite după mine. Toţi se îngrămădeau cu tabletele să ne tragem în poză. O domnişoară nu avea cartea mea pentru autograf şi mi-a propus altceva: îşi va scoate sutienul, ca să-i dau un autograf pe el. Şi-a ridicat tricoul şi atunci şi-a dat seama că nu are sutien. Atunci am luat un pix şi… şi… m-am trezit. Visasem.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist