Furie academică

M-a sunat într-o seară de dinaintea pandemiei doamna Mititica Polen, soţia colegului meu Costel Polen, orientalist cu specializare principală în limba farsi (farsi, desigur, după denumirea impusă de arabă, în realitate însă, „limba persană” sau, cel mult, parsi, aşa cum de altfel ne şi cerea Costel mereu, extrem de nervos, să ne referim, corect, la obiectul muncii sale!). Mititica plângea deznădăjduită. Îl luaseră pe bietul profesor, de dimineaţă, chiar din sala de examen, cu ambulanţa. Ce se întâmplase? Doamna Polen mi-a explicat contextul cu destulă greutate, printre sughiţurile determinate de plâns şi pe fondul unei anumite stinghereli sesizabile în vocea întreruptă de spasme. Din detaliile furnizate, am intuit sursa stânjenelii ei: fuseseră necesari mai mulţi brancardieri pentru a-l transporta pe orientalist, venise şi o a doua salvare să acorde îngrijiri medicale unor posibile „victime aflate la faţa locului”, s-a apelat la „cămaşă” pentru imobilizarea pacientului, pacient a cărui destinaţie ultimă a fost secţia de Neuropsihiatrie etc., etc. Cu alte cuvinte, m-am lămurit imediat, paradoxalul Costel o făcuse lată. Oarecum previzibil. Toată lumea îl ştia pe Polen aşa încă din tinereţe – „paradoxal”. Era „locuit” de două „euri” opuse – blajinul, cumsecadele, elegantul şi simpaticul Profesor Polen, alături de sceleratul, întunecatul şi bestialul Nea Costel ivit, în răstimpuri, pe nepusă masă. Am lăsat, prin urmare, eufemismele la o parte şi am întrebat-o direct: „Ce i-a mai trăznit prin cap acum?” Doamna Polen a început să plângă năvalnic. Apoi, oftând teribil, mi-a răspuns: „Înţeleg că, după ce le-a dat subiectul celor cinci studenţi pe care-i are la farsi, din motive obscure, l-a smuls pe băiatul firav care stătea în prima bancă şi, ţinându-l aprig de umeri, l-a învârtit prin aer… Ulterior, i-a plesnit pe tinerii din amfiteatru cu el…” „Vrei să repeţi?” am întrerupt-o terifiat. „Da, ai înţeles bine: a bătut patru studenţi cu un al cincilea, folosindu-se adică de ăsta din urmă ca de o armă – cum să-i spun? – vie… Faptul însă nu mai are nici o importanţă. Vor fi consecinţe drastice, extreme… Te-am sunat doar să-ţi transmit că vrea să te vadă. A urlat la mine că el ar fi Hamlet, iar tu Horaţio şi, ca atare, ai misiunea să-i tezaurizezi povestea!” M-am dus aşadar, a doua zi, la Clinica de „Furioşi”…

Noroc ca am pile acolo (am jucat fotbal, în liceu, cu directorul actual al spitalului, director care, inexplicabil, m-a numit constant Alimoş, deşi i-am precizat de câteva ori că mă cheamă Codrin – am acceptat, într-un târziu, baladescul apelativ, fiindcă observasem privirea doctorului aţintită, metafizic, în depărtări ceţoase, undeva pe peretele de deasupra capului meu). Un zdrahon în costum de infirmier m-a condus pe nişte coridoare sumbre, cu uşi ferecate. L-am găsit pe Costel, cu multiple perfuzii înfipte în mâini, într-o rezervă izolată. Avea o expresie de fericire prostească întipărită pe chip. „Ce bine îmi pare să te văd!” a strigat cu o vioiciune pe care n-ai fi bănuit-o în circumstanţele date. „Am decis: numai tu, Ishmael, eşti calificat să-mi spui istoria! O istorie fabuloasă, care, prin episodul recent, şi-a revelat în sfârşit sensul. Eu nu sunt unul, ci doi! Am simţit dintotdeauna dualitatea, dar acum am dovada clară. În mine coexistă doi indivizi, unul diurn, manifest în împrejurări academice, celălalt nocturn, demonic, freudian (Mititica s-a confruntat mai des cu el, voi, ceilalţi, l-aţi văzut cu intermitenţe, complet neconvingător!). Am hotărât acum câţiva ani să încerc să-l scot la lumină şi pe acest al doilea domn Polen. Să nu-l mai tratez carevasăzică asemenea unui cetăţean de categorie inferioară. Costel Bunul, trăit singular, in everyday life, rămânea o farsă făcută de un jalnic profesoraş de farsi. În numele adevărului, Costel Ne-Bunul trebuia, imperios, dezvăluit! Am încercat iniţial prin meditaţie. Nimic! Ne-Bunul se ascundea magistral. Ieşea când avea el chef şi îi ardea vreo trei scatoalce Mititicii ori zbiera la câte-o faţă palidă din Universitate. Bunul se bucura de prioritate. Deţinea exclusivitatea identitară în ochii alterităţii. Atunci ce mi-am zis? Hai să caut soluţii în străvechea alchimie persană! Să rezolv problema prin metode antice miraculoase! Mi-a luat vreme îndelungată cercetarea, admit, dar rezultatul a fost sublim. Am creat o licoare magică menită să-l aducă în prim-plan pe dispreţuitul Ne-Bun. Odată ingerată, nimeni şi nimic nu-i mai stătea în cale… Am băut-o, cu emoţie, înainte de examenul de ieri. Succes deplin! Ai aflat probabil că am rupt în bătaie o grupă întreagă de studenţi, cu eficienţă de timp maximă!…”

„Costel, Costel!” am intervenit tulburat. „Povestea ta seamănă leit cu faimoasa naraţiune a lui Stevenson despre doctorul Jekyll şi domnul Hyde…” Ochii i s-au întunecat brusc. A scos un răget sălbatic. „Mă acuzi de plaaagiaaaat?” şi-a smuls perfuziile şi n-am mai auzit decât „muma-n…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi