Caută 
3 MIN
Cică, gata, ar mai fi puţin şi s-ar întoarce Beatrice Rancea la Opera din Iaşi, o mutare care, desigur, va zgudui din temelii viaţa culturală din urbe, în special din punct de vedere financiar. Lumea aşteaptă cu interes revenirea ei, aşa cum studenţii căminişti stau cu sufletul la gură după pachetul de acasă, pentru că li se cam acreşte de borşul şi de mâncarea de cu două sau trei săptămâni în urmă.
Ce-i drept, în ultimii doi ani nu a fost nimic deosebit pe scenă, singurele noutăţi fiind la nivel de marketing, în special în caietul de sală, unde numele managerului interimar era scris mare, cu litere de o şchioapă, de tipul celor pe care le găseşti sus, în primul rând, în tabelul cu litere de la oftalmatolog. Să notăm, totuşi, din prestaţia interimarului Cosmin Marcovici efortul de a sărbători cei 60 de ani de operă la Iaşi, cu un mexican, un bulgar şi o sud-coreeancă în rolurile principale, eveniment care va rămâne, desigur, în istoria fenomenului. Să notăm, de asemenea, şi celebrarea cu fast a 61 de ani de operă la Iaşi, un event cultural racordat la noile tendinţe ale tinerilor de a-şi sărbători de două ori majoratul, care la noi este tot mai prezent, în special în zonele creative ale periferiei, cum ar fi Ciurea sau Păcureţ.
Va însemna revenirea doamnei Rancea revirimentul Operei din Iaşi? Greu de spus. Plecarea ei în capitală nu a dus la înnoirea instituţiei bucureştene, în ciuda montărilor neconvenţionale ale regizorului Andrei Şerban. Beatrice Rancea pare a fi omul unui culoar, pe care l-a epuizat şi acum îl tot aleargă înainte şi înapoi sub alte steaguri. Criticii ei spun că se pricepe mai mult la economie decât la operă. Admiratorii ei spun însă că opera în sine este 60% economie şi restul spectacol. Regizorul, protagoniştii, orchestra, corul, costumele, decorurile, luminile, aparatura electronică de sunet etc nu cad din cer, costă o avere, care trebuie adunată şi cheltuită cu grijă. În rest, spectacolul…? Ce mai e spectacolul în ziua de azi! Un fel de telenovelă siropoasă, cu intrigă naivă, la finele căreia, invariabil, moare câte o demoazelă.
Vom avea o iarnă fierbinte
Dar dacă este ceva de urmărit cu atenţie la întoarcerea doamnei Rancea, atunci privirile noastre trebuie să se îndrepte, paradoxal, în altă parte şi anume la Teatrul Naţional, unde trebuie văzut dacă regizorul Cristian Hadji – Culea a scăpat de complexul Beatrice. Ascensiunea madamei l-a cam pus în umbră şi a resimţit aceasta ca pe o durere cronică. E greu, ce-i drept, să explici că opera este mai spectaculoasă decât teatrul, că face mai uşor fani, că performanţa este diferită în cele două instituţii. Dar la fel de greu s-a dovedit a fi de explicat de ce Teatrul Naţional nu a prea scos capul în lume în aceşti ani. După plecarea doamnei Rancea, directorului Hadji – Culea i-a mai revenit culoarea în obraji. Parcă chiar şi actorii au jucat mai cu tragere de inimă, iar ultima Chiriţă, a maestrului Sapdaru – cu coloana infinitului pe care a pus o căpiţă de fân pe post de umbrar – , cu prestaţia talentatului domn Veriveş pare a fi chiar o reuşită, dacă n-o fi altceva. În fine, după cum vedeţi, nu prea se confirmă ce spun “ăştia“ la meteo. Vom avea, de fapt, o iarnă fierbinte.
**** PONT ****
Materialele de mai sus sunt o parodiere umoristică a realităţilor ieşene şi naţionale, realităţi care sunt tratate la modul cel mai serios în articolele de news ale ediţiei noastre. Orice asemănare cu oameni şi fapte din viaţa reală poate fi, aşadar, pur întâmplătoare.
